TRASEE
BUCUREȘTENE PENTRU GHIZI CULTURALI
EDIFICII
CIVILE, MONUMENTE DE ARHITECTURĂ
II
Continuăm
periplul nostru pornind din P-ța Palatului, acolo unde ne-am oprit
data trecută.
Înafara
edificiilor civile, de-a lungul acestui traseu vom cunoaște și
câteva tipuri de lăcașuri de cult, între care unele ansambluri
religioase importante.
P-ța
Palatului – P-ța Unirii (colocvial numită și P-ța Națiunii)
Reluând
firul Căii Victoriei, din P-ța Palatului (oficial numită 22
Decembrie 1989), pornim către P-ța Națiunilor Unite. Această
porțiune cuprinde numeroase clădiri istorice notabile, cu valoare
arhitectonică ori memorială:
- Blocul
“Dragomir
Niculescu” (Romarta în timpul comunismului); 1935 - 1937, arh. D.
Săvulescu și R. Fraenkel; reprezentativ pentru stilul promovat de
Mișcarea Modernă de arhitectură, dar și pentru comerțul
bucureștean de băcănie: aici erau comercializate unele dintre
produsele cele mai savuroase și rare din România, la standarde
occidentale. Imobilul a fost ridicat pe locul Casei Peretz-Vanicu,
sediul Partidului Conservator și a redacției ziarului Timpul, unde
lucra Mihai Eminescu; aceeași locuință a fost casa natală a lui
Cezar Bolliac, publicist, arheolog, revoluționar pașoptist și om
politic.
-
Hotelul Continental (fost Grand Hotel Broft)– colț cu Str.
Câmpineanu; 1886 - 1890, arh, Emil von Rittern Forster, Filip
Xenopol ?; stil neo-baroc cu elemente renascentiste de ambianță
germană; cunoscut drept primul hotel de lux din București, iar în
prezent se numără printre hotelurile de prestigiu ale Capitalei;
aparține Fundației Menachem H. Elias a Academiei Române. După
naționalizare a fost desființat, clădirea fiind ultilizată ca
sediu pentru birourile a diferite instituții. A fost redeschis în
1962, dar a fost închis din nou după câțiva ani, fiind redeschis
abia în anii 1970, după ce a fost restaurat (arh.Dan Iovănescu).
-
Teatrul Național (1847 – 1850, arh. A. Heft, peron, fațadă și
fragment de foyer reconstruite în 2003 - 2006; stil neoclasic).
Inițiativa înființării și construirii Teatrului a aparținut
Societății Filarmonice (fondată Oct. 1833), prin Ioan Câmpineanu
și I. Heliade-Rădulescu; primul proiect datează din 1834-35 și
urma să fie realizat pe o parte din locul Hanului Câmpinencii (azi
…), cumpărat de la frații Serafim; Societatea Filarmonică a fost
desființată (1837), din cauza criticilor ascuțite pe care membrii
săi le aduceau guvernului, precum și datorită constituirii unei
societăți secrete care să sprijine contracararea politicii
oficiale. Ideea ridicării Teatrului e reluată în 1841 – 42, când
Adunarea Obștească a aprobat și amenajarea pieții cu statuia
generalului Kiseleff. Generalul – pe atunci ambasador al Imperiului
Rus la Paris –mulțumi guvernului român și îl rugă „să
se întrebuințeze sumele destinate pentru acest scop la facerea de
cișmeli publce, ca una din lucrările de folos obștesc ce dorește
drept singurul monument ce i-ar fi plăcut să i se ridice în
memoria românilor”.
Atunci, banii strânși pentru monument, au fost folosiți pentru
construirea unei rețele de cișmele publice și pentru amenajarea
Grădinii Kiseleff. Apoi, locul Hanului Câmpinencii fiind prea mic,
Adunarea, împreună cu Sfatul Orășenesc, a ales un alt amplasament
– locul Hanului Mitropolitului Filaret și acela al boierului Petre
Merișescu – pentru deschiderea Pieții și construirea Teatrului
Național. Se face un nou proiect, de arh. Tallon – neexecutat -,
apoi un al treilea, datorat arhitectului Anton Häfft (Heft),
austriac adus de la Viena. Lucrările – amânate – încep abia în
august 1849 iar la 31 Decembrie 1852 Teatrul a fost inaugurat, în
prezența Domnitorului Barbu Știrbei; spectacolul a cuprins trei
părți: vodevilul Zoe sau
Amantul împrumutat, arie din opera Masna
și trio din opera
Lucreția Borgia, iar în ultima parte,
finalul operei Lucia di Lamermoor.
Teatrul cel mare - cum i se mai spunea – avea o sală de tip
italian, care are în jur împrejur trei
caturi compuse din 75 de loji foarte bogat decorate și luxos
mobilate, jos peste 400 staluri și sus în galerie
peste 300 de locuri; acustica sălii era dintre cele mai bune din
Europa.
Edificiul
inițial era inspirat după Hofthetaer din Viena. Actuala
reconstrucție a fost înglobată în holul principal al Hotelului
NOVOTEL. Inițial – la inițiativa ministrului Lucrărilor Publice
ing. Nicolae Noica – se intenționase reconstruirea întregului
teatru, pe terenul ocupat de acesta până în 1947, când a fost
distrus la ordinul lui A. I. Vîșinski, sub pretextul că e grav
avariat de bombardamentele germane din August 1945.
-
Palatul Telefoanelor, construit de Societatea Anonimă Română de
Telefoane / SART, filială a companiei americane AT&T (1930 –
1933, 1934-35, arhitecții Edmond Algy Van Saanen și Constantin
Nănescu – din partea română - , Louis Weeks și Walter Froy –
din partea americană). Aici au fost Casele Crețulescu –
Oteteleșanu (înconjurate de o vastă grădină) transformate după
1888 în Cafeneaua și berăria “Terasa”
(numită de bucureșteni „Terasa Oteteleșanu”), faimos local
unde se reuneau oameni de litere, ziariști, pictori, sculptori,
muzicieni și politicieni (I. L. Caragiale, George Coșbuc, Șt. O.
Iosif, Barbu Șt. Delavrancea, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Victor
Eftimiu, Corneliu Moldovanu, Alex. Szathmary, Iosif Iser, Constantin
Grigoriu, Alfons Castaldi etc); vara, grădina era închiriată de
tenorul Const. Grigoriu, care, împreună cu trupa lui, dădea
spectacole de operetă. SART cumpărase imobilul, încă din 1929,
dar datorită notorietății sale publice Terasa nu putea fi
demolată. Au fost numeroase poteste în presă, și a fost necesară
intervenția Regelui Carol al II-lea pe lângă Consiliul Comunal
pentru a fi semnată Autorizația de construire a Palatului
Telefoanelor. Astfel, la începutul anului 1930, vechile case,
grădina cu pomi seculari (platani, stejari, castani, tei) și lacul
(zis “al
lui Eminescu”), au fost distruse pentru noul zgârie-nori
bucureștean. Edificiul Telefoanelor este monument istoric de
arhitectură, datorită stilului său, rar uzitat în Europa (Art
Déco american), finisajelor sale (blocuri de piatră sculptată,
fier forjat, lespezi de marmoră, lambriuri și mobilier în stil
național pentru birourile conducerii) și structurii sale (schelet
metalic fabricat integral la Uzinele Domeniile Reșița S.A., asociat
cu piatră și cărămidă); aceeași societate a mai construit două
edificii similare: la Madrid și la Buenos Aires.
-
Palatul Cercului Militar Național, Cl. Victoriei colț cu Str.
Constantin Mille și Bd. Regina Elisabeta. Inițial Cercul Militar al
Ofițerilor Garnizoanei București, era o instituție privată, de
elită, fondată de către ofițerii acestei garnizoane la 15
Decembrie 1876, confiscată de către regimul comunist și etatizată
în 1949 când au fost create casele armatei de garnizoană, reunind,
fără nici o deosebire, ofițerii superiori, inferiori, salariații
civili și familile acestora. Pentru realizarea palatului actual în
1899 a fost organizat un concurs de proiecte (cu cinci arhitecți
invitați), prezentate public la Atheneul Român. Câștigător a
fost declarat proiectul arh. Dimitrie Maimarolu. Din diferite motive
(în primul rând financiare), construirea clădirii a fost amânată
până în 1912; șantierul s-a desfășurat între 1912 – 1923, cu
participarea arhitecților Ernest Doneaud, Alfred Popper, a
inginerilor Anghel Saligny, Mircea Radu etc, antrepriza Blekman &
Moscovici; stil II-ème Empire. Monumentala clădire este construită
pe locul Sărindarului, cea mai faimoasă mănăstire bucureșteană.
Avea hramul Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei și
adăpostea două icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului.
Încă nu au fost descoperite documente privind ctitorul inițial;
legendele păstrate îl indică drept fondator pe următorii
domnitori:
-
Vladislav Vlaicu (1364 – 1376/77), după bătălia victorioasă a
comitelui Dragomir pârcălabul Cetății Dâmboviței împotriva
oștilor Regelui Ungariei, Ludovic de Anjou (1359, 1364, 1365 sau
1369)
-
Mircea cel Bătrân (1386 - 1418), după lupta de la Rovine (1395)
-
“coconii domnești”
– cocon = fiu / fiică, în limba română veche; azi regionalism,
utilizat, d.ex., în Oaș și Maramureș -, deci fiii
sau nepoții lui Mircea cel Bătrân, cândva, după 1400
-
boierii Cocorăști, socotiți tot coconi domnești deoarece erau
nepoții de soră ai lui Vlad IV Călugărul și de fiică ai lui
Radu IV cele Mare (fiul lui Vlad IV). Cocorăștii își aveau casele
lângă M-rea Sărindar: o pereche de case era pe locul Blocului
Dunărea (Cl. Victoriei colț cu Bd. Elisabeta), fiind numite chiar
Casele Coconilor, iar altă pereche era pe locul Hotelului Capitol.
Documentar,
cea mai veche consemnare a bisericii Sărindar este într-un act din
1615 care se referă la o biserică făcută (sau refăcută) de
către Gheorghe vornicul din Secărești în domnia lui Mihnea-vodă
“Turcul” (Turcitul), 1577
– 1583, 1585 - 1591. Această biserică a fost rectitorită de
către marele logofăt Radu Cocorăscul împreună cu Domnitorul
Matei Basarab, înainte de 1645, a fost grav avariată de cutremurul
cel mare din 1802 (14 Octombrie), fiind reconstruită între 1806 –
1812 (stilul fiind asemănător cu al celei vechi) și restaurată
între 1862 – 1864 (ing. D. Poenaru și arh. Gaetano Burelly);
ultimei intervenții i s-a datorat și deteriorarea lăcașului,
datorită construirii unei westwerk (corp alipit laturii vestice, cu
două turnuri). Biserica era de tip basilică cruce greacă înscrisă
cu cinci turle, două de-o parte și de alta a altarului, două peste
exonarthex (partea vestică a unei biserici, când nu este un
pridvor) și una centrală (Pantocrator); latura estică a altarului
bisericii lui Matei Basarab avea trei abside: una centrală (absida
propriu-zisă) și două laterale (absidiole). Acest mod de realizare
ține de tradiția romano-bizantină, fiind specifică bisericilor /
catedralelor regale / princiare, construite în Republica Veneției,
Regatul Siciliei, Dalmația, Croația, Serbia, Bulgaria, Ungaria,
Imperiul Roman (Bizantin) etc.
Arhitectura
palatului Cercului Militar (neo-baroc cu elemente neo-clasice) este
inspirată după cea a palatului Thèâtre de L’Opéra
din Paris (1875), proiectat de arh. Charles Garnier; elementele
definitorii sunt: fațada principală
desfășurată pe orizontală, două turnuri de colț (ale căror
cupole din proiect n-au mai fost realizate, la ordinul comandantului
Cercului Ofițerilor, lct.-col. Vasile Zottu), vasta loggie flancată
de coloane perechi și terasa (numită Sărindar în amintirea
Mănăstirii Sărindar) cu sălile pentru expoziții aflate dedesubt.
Saloanele Cercului Militar se numără printre cele mai somptuoase
din București: Salonul Bizantin, Salonul Norvegian, Salonul Gotic,
Salonul Maur, Salonul de Onoare (azi Restaurantul Militar București),
Sala de Festivități (azi de spectacole), Sala Sfântul Gheorghe,
Sala de Marmură, Salonul Fondatorilor (în foyerul Sălii de
Marmură), Rotonda Mareșalilor, Rotonda Sărindar, Rotonda Nicolae
Grigorescu, Biblioteca Militară Națională (cuprinde mai multe
săli), Galeria Artelor (sub Terasa Sărindar) etc.
Actuala
înfățișare a Cercului Militar se datorează eforturilor
remarcabile, din anii 1977 – 1989, ale întregului personal al
așezământului militar de cultură. Avariat de cutremurul din 4
Martie 1977, palatul a fost consolidat între 1979 - 1984 de Trustul
Carpați, dar lucrările desfășurându-se prea încet, s-a renunțat
la această antrepriză, continuându-se investiția prin Centrul de
Proiectări Militare și Sectorul Miliar de Construcții Nr. 1
București condus de col. Mihai Bartoș (1987 - 1989). Arhitectura
palatului a fost restabilită după fotografiile de epocă de către
o comisie compusă din g-ral brig. Aurel Ion, șeful casei Centrale a
Armatei, g-ral mr. Ion Nedelcu, șeful Direcției de Cazare a
Trupelor, g-ral mr. Ing. Gheorghe Bărbulescu, arhitecții Irena
Ghițulescu, Constantin Ghițulescu, cpt. Marian Cătănă, Tiberiu
Boitan, Paul Rădulescu, Ileana Costea și Dumitru Țețu; frescele
istorice din sălile Bizantină ȘI Norvegiană au fost realizate de
pictorul Horia Ghelu; mobilierul în stilul epocii a fost proiectat
de col. Nicolae Berbec; în 1987 – 89 s-a încercat montarea a câte
unui grup statuar alegoric pe fiecare turn (realizate de grupul de
sculptori condus de Horia Flămând), fiecare grup în greutate de 3
tone, dar evenimentele precipitându-se, nu s-a reușit aceasta.
În josul
Căii Victoriei mai putem admira:
Grand
Hotel du Boulevard
Palatul
Fundației Mitropolitul Nifon (colț cu Str. Doamnei)
Biserica
Doamnei (fost paraclis al palatului personal al lui Șerban-Vodă
Cantacuzino, înainte de a fi Domn)
Imobilul
BNR, arh. Radu Dudescu, 1935, urmat de Pasajul Macca – Villacrosse
– Karagheorghevici (zis Bijuteria, în timpul comunismului)
Imobilul fost al Societății
Dacia-România (colț cu Str. Lipscani), arh. Alexandru Orăscu (după
1870), ridicat pe fundațiile Hanului Căpitanului Filipescu, de la
1700
Biserica Zlătari (a giuvaergiilor
domnești), prob. sf. sec. XV – încep. sec. XVI, refăcută din
temelii de spătarul Mihail Cantacuzino (a doua ctitorie bucureșteană
a acestuia, după Mănăstirea-Spital Colțea), actuala înfățișare
este din 1904, arh. Jean Pompilian, care a folosit și beton armat –
printre primele biserici de la noi la care s-a utilizat noul
material. Vechea incintă a M-rii Zlătari a fost definitiv demolată
în 1903.
Palatul Poștelor și Telegrafelor,
azi Muzeul de Național de Istorie a României; 1894 – 1900, arh.
Alexandru Săvulescu – după modelul Palais des Postes, Geneva
Palatul CEC, arh. Paul Gottereau,
1896 - 1901
Bibliografie
selectivă
Lapadat, Marius-Marcu,
Fețele ornamentului, Ed.
Univers Enciclopedic, Buc., 2003
Otu, Petre, Cercul
Militar Național. Istoria unui palat, Ed.
TRITONIC, Buc., 2004
Panait, Panait I.,
Muzeul Curtea Veche Palatul Voievodal, Muzeul
de Istorie a Municipiului București, Buc., 1973
No comments:
Post a Comment