Trasee Bucurestene pentru Ghizi Culturai - dr. arh. Dan D. Ionescu

TRASEE BUCUREȘTENE PENTRU GHIZI CULTURALI

EDIFICII CIVILE, MONUMENTE DE ARHITECTURĂ

(TRASEE I)

Pentru mai buna orientare a ghizilor culturali care prezintă istoria și cultura de pe teritoriul orașului București, capitala României, în cele ce urmează vor fi evidențiate câteva trasee culturale de-a lungul cărora se află edificii civile monumente de arhitectură.

Mai întâi câte ceva despre localizarea orașului pe hărți de epocă.

Cea mai celebră reprezentare cartografică se află pe mapamondul pictat în Palatul Vatican, în Loggia di Raffaelo sau Loggia della Cosmografia, opera din 1561-62 a acestui vestit maestru, împreună cu Stefano Farnese cartograful. O altă reprezentare – azi pierdută – era pe o hartă color a Ungariei și țărilor vecine (1535), în ale cărei colțuri era figurat câte un oraș: Buda, Praga, Belgrad și București. Tot pierdute sunt alte reprezentări din secolul al XVII-lea, între care, mai mult decât probabil, era / erau și cea / cele datorate echipei de cartografi coordonată de către Constantin Stolnicul Cantacuzino. Probabilitatea existenței, pe atunci, a acestora este foarte mare, deoarece Stolnicului îi datorăm o detaliată hartă a Țării Românești, tipărită în 1701 la Seminarul Iezuit din Veneția, dar și în 1717 (după moartea sa tragică), pe care este figurată capitala București, cu împrejurimile – v. detaliul din hartă.

Din secolul al XVIII-lea și de la începutul celui de-al XIX-lea datează cele mai vechi hărți și planuri ale Bucureștilor, ridicate de ofițerii topografi ruși și austrieci; Specht, Purcell, Ernst, Ivan Naghit, de Bawr, Sulzer, von Hartingh, Moret de Blaremberg, Borroczyn etc – v. infra -, sunt câțiva dintre cei cărora le datorăm aceste prețioase documente, esențiale pentru identificarea topo-cadastrală a numeroase locuri, edificii civile și religoase.

Actuala Capitală a României se numără printre așezările europene cu o îndelungată istorie, în pofida lipsei documentelor scrise. Cercetările arheologice sistematice începute în anii 1920 de către Dinu V. Rosetti („nepotul statuii”, adică al pașoptistului C. A. Rosetti), au dezvelit așezări preistorice pe Insula M-rii Snagov, pe malul lacurilor Cernica (la Căldăraru, una dintre cele mai mari necropole de înhumare din mileniul IV a. Hr.), Floreasca, Herăstrău, Pantelimon, Străulești (tipar de pandantiv, sec.VI – VII d. Hr.), Tei (un templu dacic, statueta lui Apollo, vârf de stindard / baldachin), pe fosta insulă unde azi este M-rea Radu-Vodă (așchii de silex de peste 100 000 de ani, urme paleolitice, așezare fortificată geto-dacică și necropolă), la Vidra (“Venus de la Vidra” purtând un pandantiv de aur, unelte casnice și un topor de ceremonie, ultimele din aramă, mil. III a. Hr.), Străulești, etc. Alte investigații (după 1952, în cadrul vastului program național de cercetări arheologice al Academiei R.P.R.) au adus la lumină o așchie de silex (pese 100 000 ani) și o vatră sacră dacică pe popina (Dealul) Mihai-Vodă, fragmente osteologice de mamuți și rinoceri siberieni cu blană, elefanți, bouri, cerbi (Str. Ziduri între Vii și albia Colentinei), bordeie ovale la Dudești, Glina și Vidra (inclusiv machete din ceramică pictată ale unor case și temple), un tell la Chitila unde a fost descoperit mormântul unui prinț local al cărui sceptru din bronz este o imitație a celui purtat de către împăratul Constantin cel Mare, diferite tezaure monetare (de la tetradrahme macedonene până la ducați, icusari și mahmudele) etc.

În continuare istoricii au reținut următoarele despre București:

• după retragerea legiunilor romane (275 / 277), zona bucureșteană a rămas în aria limes-ului roman, adică cea supusă romanizării, până la căderea cetăților dunărene sub loviturile slavilor în jurul anilor 600 d. Hr.
• fondat de legendarul Bucur care ar fi zidit și o biserică / schit – tradiția îl socotește fie păstor (“Ciobanul”), fie boier sau os domnesc; anumite cronici interne ale Țării Românești cuprind precizarea că Vădislav Voevod (adică Vladislav Vlaicu), fratele lui Radu (zis Negru) Vv, ar fi avut între copiii lui, doi fii, pe Vlad și pe Bucur. Istoricește, Vladislav Vlaicu este dovedit ca frate al lui Radu –Vv, iar Vlad (I) pare-se fiu nelegitim al lui Vlaicu-Vv, a domnit ca uzurpator al lui Mircea cel Bătrân, între Martie și Decembrie 1396, când a fost capturat de Regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei și trimis în Ardeal.
• așezarea a devenit cetate, tot conform tradiției, la inițiativa legendarului Negru-Vodă, care „a întemeiat orașul Câmpulung și a tras câteva întărituri de cărămidă la București, Târgoviște, Orașul de Floci (azi Piua Petrii) și Buzău” ("Negru Voievod de națíune ungară părintele lui Vlaicu, pe la 1310 s-a înstăpânit asupra acelei părți din Valahia, care, după Ptolomeu, Eustachius, Suidas și Stefanus Brochiero, era antica Dacie, unde (cum se arată în Giornando Alano), locuiau Goții și Daci, numiți de către Greci, Geți și Davi, și găsind țara bogată în câmpii, brăzdat de mari râuri și lacuri pline de pește și ținutul foarte curat pentru a hrăni vietățile, întemeie orașul în Câmpulung, și ridică câta întărituri din cărămidă arsă în București, Târgoviște, Floci și Buzău, iar murind a fost înmormântat în Argeș” ”Negro Voevoda di nazione Unghero⁷ padre di Vlaico nel 1310, s'era impadronito di quella parte di Valachia, la quale secondo Tolomeo, Eustachio, Suida e Stefano Brochiero fu l'antica Dacia, dove (come s'ha in Giornando Alano) abitarono Goti e Daci, da Greci chiamati Geti e Davi, e trovando il paese risoluto in campagne, tagliato da grosse fiumare e laghi pieni di pescagione e l'aria molto sana, per ritener l'acquisto nella fede, fabbricň la citta in Campolongo, e tiro alcune cortine di mattoni cotti in Bucoreste, Targoviste, Floc, e Busa, il quale morendo fu seppellito in Argis"⁸ – cf. Mihai Sorin Rădulescu, Istorie culturală: despre numele României, în România Literară, Nr. 41, 2009, ed. on-line http://www.romlit.ro/despre_numele_romaniei). Consemnată de către ambasadorul și istoricul Giacomo da Pietro di Luccari, nobil raguzan, în Copioso ristretto de gli Annali di Ragusa (1605, 1790), această tradiție este însoțită de a doua menționare cunoscută a numelui țării: “Romania”
• arheologii au identificat fundațiile din cărămidă ale primei fortificații bucureștene, sub cetățuia atribuită lui Vlad Țepeș (prob. după 1456). Era un turn, cu suprafața construită de 160 mp, grosimea zidurilor fiind sub 1,00 m (doar 0,75 m). Construirea lui a fost atribuită, pe rând, domnitorilor Basarab I, Nicolae Alexandru, Vladislav- Vlaicu ori Radu I. Utilizarea lui a fost datată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Ținând cont de dimensiunile turnului, din punct de vedere militar poate fi încadrat în categoria avanposturilor și nu a fortificațiilor propriu-zise; este foarte posibil ca fortăreața, cetatea Bucureștilor să fi fost în altă parte, poate pe locul uneia dintre mănăstirile Sărindar, Sf. Ioan cel Mare, Sf. Gheorghe-Vechi și Nou, Radu-Vodă etc.
• între cca 1368 – 1400 o serie de documente maghiare în limba latină amintesc de “Cetatea Dâmboviței”, dar, după toate probabilitățile, nu se referă la “Cetatea Bucureștilor”, ci este vorba fie de fortificația aflată la Rucăr, fie cea de la Cetățeni
• atestat drept „cetate” în două diplome domnești, una din 20 iulie 1400, de la Mircea cel Bătrân, iar cealaltă din 20 septembrie 1459, de la Vlad Țepeș, ambele amintind „Cetatea Bucureștilor”, “arce nostra Bukurest”(primul) și “vă grad București” (al doilea); istoricii români (încă) au dubii în privința autenticității primului act, datorită conservării a două copii, cu două locuri diferite de redactare: București și Curtea-de-Argeș; Constantin C. Giurescu arată că “Până se va găsi originalul documentului, e preferabil să facem abstracție de această mențiune din 1400, deși, în fond, ea este posibilă, dată fiind prezența repetată a lui Mircea în părțile Giurgiului”
• asediat și cucerit în mai multe rânduri de către Ștefan cel Mare și Sfânt, orașul București a fost reședința de scaun a domnitorilor înscăunați de acesta, în ideea de a stăvili înaintarea otomană la Dunărea de Jos (1473 - 1482); dar fără mult succes; în Palatul Domnesc se păstra – în sec. XVI – un portret al marelui Domn al Moldovei, ca amintire a vitejiei sale și a cestor campanii
• Basarab cel Tânăr (1477 – 1482) reface (sau intenționa refacerea) paraclisului Curții Domnești, pentru a aduce aici moaștele Sfântului Nicodim de la Tismana – știrea este din 1494; din păcate, arheologii nu au reușit (încă) să precizeze care erau temeliile anterioare actualei biserici
• preferința rezidării domnitorilor la București se constată la: Basarab (III) cel Tânăr (Țepeluș) (1477 - 1482), Vlad IV Călugărul (1482 – 1495, cu întreruperi) – tatăl lui Radu cel Mare -, Mihnea (I) cel Rău (1508 - 1510), Vlad (VII) Înecatul (1530 - 1532), Vlad (VIII) de la Slatina (din Buzău) (1532 - 1535), Radu (VII) Paisie (1535 – 1545,cu întreruperi); Vlad (V) – Vlăduț (1510 - 1512), tatăl lui Vlad Înecatul pendulat între Argeș și București. Odată cu Mircea (V) Voievod (zis Ciobanul abia în cronicile din veacul XVIII), Bucureștii capătă întâietate în fața celorlalte reședințe domnești
• Mircea (V) Vv. rezidește Curtea Domnească, transformând-o în palat, rectitorește paraclisul domnesc, cu hramul Buna Vestire, împrejmuiește Curtea cu un gard din trunchiuri de copaci (ale căror urme au fost descoperite pe Str. Gabroveni, în anul 2008) și repetă aceeași operație în jurul orașului, mai ales pentru a controla încasarea taxelor din vămuirea mărfurilor.

În pofida vechimii sale, orașul București nu conservă, din păcate, decât două – trei urme din acea perioadă: parte din fundațiile vechii Curți Domnești, ale paraclisului acesteia (sec. XIV -XV), ale unui alt paraclis din curtea viitoarelor Case Văcărescu-Bellu-Prager (azi Loteria Română), ale necropolei bisericii Bucur Ciobanul (sec. XV), fragmente din prima biserică Sf. Gheorghe-Nou și din prima biserică Sf. Ioan Nou („Piață”) – ambele din sec. XV. Totodată, din alte consemnări documentare ori cercetări arheologice, cercetătorii au precizat, aproximativ, suprafața vetrei târgului și a orașului București, cuprinsă între Dâmbovița (Cl. Victoriei, Sf. Spiridon-Vechi, Cl. Victoriei), Piața Universității (Scaunele Vechi de măcelari), Lipscani (Sf. Gheorghe-Nou), Calea Moșilor (biserica Răzvan, Sf. Gheorghe-Vechi), străzile Jitnița și Căuzași (Jignița domnească și biserica Sf. Nicolae-Jignița, ambele dispărute), M-rea Radu-Vodă, Piața Unirii (Prundul Dâmboviței), Sfinții Apostoli.

Târgul cuprindea zona comercială și, în timp, a avut trei componente: Târgul de Sus, Târgul de Jos și Târgul din Afară (pe Cl. Moșilor; mutat succesiv, spre Est, odată cu extinderea orașului). La marginea V-NV a orașului de atunci era una dintre cele mai importante zona, Mahalaua Tabacilor: se întindea din zona palatului CEC până la Grădina Cișmigiu; ei au fost mutați de aici, prin hrisov domnesc, după 1670, în josul Dâmboviței, între actuala Bibliotecă Națională și Podul Mărășești.

Concomitent cu dezvoltarea orașului și a târgului București s-au construit mai multe mănăstiri, în jurul acestuia și pe teritoriul său, despre unele, deocamdată, neexistând date privind ctitorii ori amplasamentul lor: Bolintin (din Pădurea cea mare a Bolintinului; ctitoria lui Pilea logofătul, călugărit Philos, pe locul unei sihăstrii mai vechi),Bălteni (pe un ostrov; legenda o atribuie lui Negru-Vodă, după o bătălie cu tătarii; refăcută de logăfătul Badea din Bălteni, Măgurele și Cojești, c. 1487 - 1510; biserica actuală are o pisanie de la Hrizea mare logofăt din Bălteni, 1626, dar cercetările arheologice de acum câțiva ani au evidențiat că biserica este mult mai veche, din sec. XIV – XV/XVI), Grinduri-Măgurele (ctitoria aceluiași Badea logofătul; refăcută de Stelea spătarul; dispărută), Snagov (vechea mănăstire a fost ridicată în a doua jumătate a veacului XIV; biserica acesteia a fost surprinsă arheologic sub biserica actuală), Tânganu (ctitoria lui Radu cel Frumos, pe malul estic al Lacului Cernica), Sărindar (legenda arată că a fost întemeiată de către “coconii domnești” (fiii sau nepoții) lui Mircea cel Bătrîn; pe locul ei a fost construită Cercul Militar Național, 1912), Sf. Dimitrie (în Prundul Dâmboviței, confundată cu biserica Sf. Dumitru De Jurământ), Sf. Gheorghe-Vechi (pe locul bisericii actuale), “a Târnovului / Arhimandritului” (Sf. Apostoli), Schitul Sf. Nicolae Albă (apoi și “Din Postăvari”; ctitoria boierilor Izvorani (Muscel); era pe Str. Apolodor colț cu Bateriilor; distrusă în martie 1984; a fost nucleul M-rii Mihai-vodă) etc.

Pentru toate lăcașurile de cult a se vedea arhitecții Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Dan D. Ionescu, Cecila Luminea, Petre Iliescu și Minerva Georgescu, Atlas-Ghid. Istoria și arhitectura lăcașurilor de cult din București, vol vol. I (cu tabele cronologice și planuri istorice ale Bucureștilor) și II (dedicat Bisericii Ortodoxe – cu binecuvântarea patriarhului Teoctist), vol. III (dedicat celorlalte culte), Ed. ERGOROM ’79, București,1999 -2000; arhitecții Lucia Stoica și Neculai Ionescu-Ghinea (pe copertă; ceilalți trecuți doar colaboratori, în caseta Bibliotecii Naționale), Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, vol. I (Biserica Ortodoxă - idem), vol. II (celelalte culte), Ed. UNIVERSAL ALL, Bbucurești, 2005, ed. bilingvă, româno-engleză.

Subliniem că toate aceste așezăminte cuprindeau – înafara bisericilor și chiliilor – diferite clădiri cu altă destinație, cele mai importante fiind reședințele (cu anexele lor) ale ctitorilor, boieri sau domnitori. Din punct de vedere al istoriei Arhitecturii, construcțiilor și al valorii artistice, aceste reședințe – multe cunoscute doar pe cale arheologică – reprezintă, de multe ori, verigi esențiale pentru înțelegerea evoluției arhitecturii și artelor în țara noastră.

Trasee culturale

Pentru început vom porni în circuitul nostru dinspre Nord, de la Mogoșoaia. Astfel, acoperim mai multe aspecte:

1. prezentarea arhitecturii cantacuzino-brâncovenești a ansamblului de aici
2. evidențierea contribuției familiei Bibescu principi Basarab - Brâncoveanu pentru renașterea din ruine a ansamblului ca și a rolului său cultural în modernizarea României
3. sublinierea rolului crucial al Marthei Bibescu în restaurarea completă a Palatului lui Brâncoveanu și aducerea, în acest scop, a arhitectului venețian Domenico di Ruppolo – ajuns, după 1919, arhitect-șef al Veneției; continuarea refacerii ansamblului prin arhitectul G. M. Cantacuzino, la început asistentul lui Ruppolo.
4. importanța întregului sit (lac, parc, clădiri, exponatele muzeale, spațiile pentru expoziții și diferite întruniri, serviciile publice (restaurantul))

Palatul lui Constantin Brâncoveanu de la Mogoșoaia, alături de palatele domnești de la Potlogi-Dâmbovița, Tunari (București, azi neutilizat), Casa Băniei din Craiova, din M-rea Hurezi și fosta M-re Râmnicul-Sărat, reprezintă cea mai importantă reședință de acest tip, conservată în România. Stilul arhitectural căreia îi aparține este îndeobște cunoscut drept „stilul brâncovenesc”, dar, de fapt, mai corectă este sintagma „stilul cantacuzino-brâncovenesc”, deoarece acesta a fost inițiat de către familia Cantacuzinilor pe moșiile lor din județul Prahova – moștenite de la boierii Mărgineni și Măgureni.

Noul stil a sintetizat elemente arhitecturale datorate acumulărilor anterioare secolelor XIV – XVI - deja devenite tradiționale în România -, elemente post-bizantine, venețiene post-renascentiste și baroce, precum și orientale, de sorginte persano-constantinopolitană (cu predilecție stucaturi și anumite detalii sculptate în piatră). Astfel, a rezultat un stil de importanță regională, cu rapiditate răspândit în Transilvania, Moldova, Rumelia (azi Bulgaria), Epir, Etolia, Acarnania, teritoriul constantinopolitan, Țara Sfântă etc, cu ecouri până târziu, în veacul a XIX-lea

5. vechimea rolului de arteră aulică a Șoselei București – Mogoșoaia, începând cu domnia Brâncoveanului până în secolul XX, rost pe care l-au avut și șoselele București – Fundeni (azi Fundenii Doamnei) (din vremea lui Matei Basarab), București – Cotroceni (după fondarea mănăstirii de către Șerban-Vodă Cantacuzino), București –Pantelimon (Fântâna Babei), București – Giulești, București – Băneasa (ultimele trei după 1750 încolo). În toate aceste locuri existau locuri de preumblare, de zăbavă și de priveală (admirarea peisajului), prevăzute cu elegante chioșcuri sau chiar reședințe (nu chiar palate) post-bizantine, înrâurite de arhitectura constantinopolitano-persană, în vogă, pe atunci, în capitala Imperiului Otoman.

De la Mogoșoaia ne întoarcem în București, pe Șoseaua Kiseleff.

Șoseaua General Pavel Dimitrievici Kiseleff face parte din seria bulevardelor radiale (radial-concentrice) care, unite cu bulevardele circulare (de centură) trebuiau să contribuie la înfrumusețarea și higienizarea orașului-capitală; aceste bulevarde au început a fi create după reluarea domnniilor pământene în 1823, odată cu înscăunarea pe tronul Valahiei a lui Grigorie al IV-lea Dimitrie Ghica-Vv. Acest Domnitor, împreună cu inginerii și arhitecții săi, Johann Freiwald, Josef Hartl, Moritz von Ott de Catorlez, Xavier de Villacrosse, A. Gaudi, dr. C. Estiotu, DR. W. Grunau și alții, a început modernizarea sistematică a Bucureștilor, până atunci realizată cu sincope.

Bulevardele de centură erau – în acel moment – la modă, în toată Europa, care dorea o schimbare, o înnoire radicală, mai ales după războaiele napoleoniene. Mai toate capitalele europene (Berlin, Madrid, Milano, Paris, Viena etc) își demolau curtinele fortificate, multicentenare ori milenare, pe locul lor amenajând vaste prospecte / ringuri, grădini și parcuri. Aceste bulevarde largi , chiar foarte largi și bogat plantate, erau, totodată, o prelungire a epocii Iluministe, ale cărei idei se regăseau în noul stil, devenit internațional: stilul neoclasic. În București se conservă o elegantă reședință neoclasică, Palatul Ghica-Tei, unde Grigore IV se refugia în toiul zilelor caniculare de vară. Înconjurat de un parc în stil romantic, de factură italienească (de cca 10 ha), palatul Ghica-Tei împreună cu paraclisul curții, turnul-clopotniță fortificat, incinta și lacurile Tei și Plumbuita sunt ilustrarea unui anumit mod de viață rafinat și a unei concepții elevate de organizare a spațiului. Ansamblul se continua organic cu al M-rii Plumbuita, iar spre Est, pe malul lacului Fundeni era altă reședință a Ghiculeștilor, vechiul Palat al lui Matei Basarab, dublat de acela al spătarului Mihail Cantacuzino cu biserica Sf. Cuvios Eftimie (azi satul Fundenii-Doamnei, com. Dobroești).

Grigore al IV-lea Ghica a retrasat, ca șosea, drumul La Tei, care pornea din Bariera Colentinei, așa cum, la Bariera Mogoșoaiei a început primele demersuri pentru modernizarea șoselei existente din timpul lui Alexandru Ipsilanti-Vv și conectarea acesteia cu un bulevard circular până, cel puțin, la Câmpul Moșilor (Bariera Oborului Nou). Aceste lucrări edilitare vor fi reluate după promulgarea Regulamentului Organic (1831 Iulie 1, Țara Românească și 1832 Ianuarie 1, Moldova), fiind, parțial finalizate până la Unirea Mică din 1859.

Grădina Kiseleff s-a datorat acestui vizionar general rus, timp de cinci ani (1829 - 1834) prezidentul plenipotent al Divanurilor (reunite ale ) Principatelor Dunărene (guvernator, trimis personal al Țarului Tuturor Rusiilor); în timpul său se plantează primii tei în lungul aleii celei mari dintre Capul Podului Mogoșoaii (azi P-ța Victoriei) și Dumbrava Bănesii (1832 - 1843). Rolul generalului conte Pavel Dimitrievici Kisselyov în modernizarea Principatelor a fost esențial, mai ales că după guvernarea lor cu duritate de către g-ral von Pahlen, conduita lui Kiseleff a fost foarte apreciată de către români. Ca urmare, după întoarcerea sa în Rusia

autoritățile române s-au gândit să-l omagieze prin ridicarea unei statui; în 1842-43 au și fost făcute preparativele birocratice pentru exproprierea Hanului Filipescu și a câtorva case învecinate pentru amenajarea pieții destinate statuii generalului Kiseleff. Din corespondența de epocă se știe că la aflarea veștii, g-ral P. Dim. Kiseleff le-a scris celor de la București să amenajeze mai bine ceva util bucureștenilor, cum ar fi o grădină publică în memoria sa. La scurtă vreme, noul Domnitor, Gheorghe Dimitrie Bibescu, a rugat Curtea de la Viena să-i recomande un horticultor / arhitect peisagist pentru înfrumusețarea capitalei București; astfel, în Decembrie 1843, sosește arh. Carl Fiedrich Wilhelm Meyer, însoțit de grădinarul Franz Horer. Concomitent, ei realizează trei grădini: Grădina Kiseleff (1843 – 1847, inaugurată la 23 Septembrie 1847), Grădina Cișmigiu (1843 – 1852) și Parcul Oteteleșanu de la Măgurele, lângă București (1843 - 1845)

Până la amenajarea Șoselei și Grădinii Kiseleff, în zona Pieței Victoriei existau următoarele:

• Biserica, chioșcul, hanul, moara de vânt, grădina și târgul lui Mavrogheni-Vv. Înafara bisericii – restaurată în mai multe rânduri – celelalte construcții au dispărut, în locul lor fiind ridicate:
• Monetăria Statului (1881)
• Școala Mavrogheni-Vv (arh. Giulio Magni, stil național „maniera Magni”)
• Institutul Regal de Geologie al României (azi Muzeul Național de Geologie; arh. Victor Ștephănescu, stil național)
• Muzeul de Artă Națională „Regele Carol I” (azi Muzeul Țăranului Român; întemeiat de Alexandru Tzigara-Samurcaș; arh.-ing. Nicolae Ghika-Budești, 1912 - 1939). Ridicat în locul Monetăriei.
• Muzeul Național de Științele Naturii ”Grigore Antipa” (edificiu inițiat și construit între 1906 - 1908 după un program gândit de prof. dr. Grigore Antipa; proiectul, ing. Mihai Rocco; fațadele, revizuite de arh.-ing. Grigore P. Cerkez; primele colecții de zoologie s-au datorat dr. Constantin Caracaș)
• Hanul lui Ioan Niculcea – pt. hanuri a se vedea G. Potra, Istoricul hanurilor bucureștene, ambele ediții (1943, 1985)
• Casa și Grădina lui Filipescu – Vulpe. Această casă, ridicată pe la 1800, în stil neoclasic, se găsea pe locul actualei Vile Filipescu-Brâncoveanu (1913, arh. Roger Bolomey, de origine elvețiană), Șos. Aviatorilor 20. Casa ramurii Filipescu-Vulpe a boierilor Filipești – urmași ai Basarabilor și rude consagvine ale Cantacuzinilor era o construcție foarte simplă: un dreptunghi alungit, cu parter supraînălțat și pivniță parțială, ritmat de trei rezalituri (la centru și la capete). De jur-împrejur era o grădină, în manieră romantică, dominată de un stejar bătrân, în jurul căruia se trasase un rond. Tradiția a reținut că sub coroana stejarului se întâlniseră, în ajunul izbucnirii Zaverei (1821) Filipescu-Vulpe, Vladimirescu și Iordache Olimpiotul pentru a detalia operațiunile.
• Pe o altă porțiune a proprietății Filipescu, dar alipită la o parcelă rezultată din exproprierea terenului Bisericii Mavrogheni, în 1898/1899 a început construirea Palatului Dimitrie M. Sturdza-Beizadea Vițel (1821-1901), fiul principelui-domnitor al Moldovei, Mihail Dim. Sturdza. Noul palat, conceput în stil neo-baroc vienez (inspirat, îndeosebi, de arhitectura Palatului Schonbrunn), cu elemente 1900, a fost proiectat de arh. baron F. Reinecke, fiind terminat în 1901. Proprietarul nu s-a bucurat decât foarte puțin timp de reședința sa, decedând subit. Închiriat imediat Statului, de către urmașii prințului Sturdza, palatul a fost destinat sediului Ministerului Afacerilo Străine al Regatului România, funcție pe care a îndeplinit-o până prin 1944/45. Atunci a fost demolat, în pofida protestelor unor oameni de cultură precum arhitectul Paul Emil Miclescu ori diplomatul Gheorghe Crutzescu. Inițiativa demolării i-a aparținut prof. arh. Duiliu Marcu, autorul noului palat MAE, care, încă din 1937, prevăzuse dărâmarea extravagantei construcții, conservată pe peluza din fața noii clădiri. Dealtfel, se spunea – eu o știu de la bunicul meu – că Beizadea-Vițel ar fi dorit placarea cu galbeni (lei aur) a tuturor muchiilor palatului; ar fi fost întrebat cum dorește să o facă: pe dungă sau în câmp?! Ar fi răspuns că “pe dungă”!
• Imediat la NV de Palatul MAE este Casa Mihail Oromolu, guvernator al BNR, locuința sa după 1921. Inițial, înainte de 1895 aici a fost sediul Institutului de Fete D-ra Bolintineanu –o rudenie a scriitorului Dim. Bolintineanu. Trecută prin mai multe mâini, sediul Institutului a fost cumpărat de către M. Oromolu, care l-a transformat radical, formă pe care o păstrează până astăzi. Arhitectul refacerii este Petre Antonescu, reputat profesionist și profesor de Istoria Arhitecturii la Școala de Arhitectură din București. Amenințată cu dărâmarea în mai multe rândur, în pofida faptului că este clasată monument istoric de arhitectură (din 1990 - 92) și a valorii sale arhitectural-urbanistice (este cea mai veche casă păstrată pe Bd. Aviatorilor), artistică (ornamentații, interioare și exterioare, de calitate ireproșabilă, în spiritul artei 1900) și memorială (sediul unei prestigioase instituții private de învățământ, apoi locuința unui reputat guvenator al BNR). În prezent consorțiul NEPI desfășoară un proiect de reabilitare integrală a imobilului și de extindere cu un corp ultramodern.

Din Piața Victoriei ne îndreptăm, către Muzeul Muzicii George Enescu, aflat pe Calea Victoriei - considerată, pe bună dreptate, a cultural al Capitalei, concept care fundamentează operațiunea, în curs, de transformare a Căii în arteră pietonală.

Înainte de Muzeul Muzicii, pe partea dreaptă, în spatele unui bloc, descoperim clădirea Restaurantului Mărul de Aur – pe timpuri numit și al Miliardarilor. Aspectul de astăzi i se datorează, în mare măsură, arhitectului G. M. Cantacuzino, care a transformat o casă existentă, în reședința Reginei Elisabeta a Greciei (venită în exil, în România), 1934; ea era sora lui Carol al II-lea, ulterior primind de la acesta, în dar, palatul Elisabeta, de pe Șos. Kiseleff, actuala reședință a familiei regale a României. Pt. opera lui G. M. Cantacuzino, v. Mirela Duculescu, George Matei Cantacuzino (1899 - 1960). Arhitectura ca temă a gândirii Architecture as a Subject of Thought, Ed. SIMETRIA, Buc., 2010.

Sistemul de piețe din jurul Palatului Regal (azi Muzeul Național de Artă al României)

Între sec. XIX-XX în acest spațiu a fost organizat un sistem de piețe urbane reprezentative:

• Piața Palatului
• Piața (și Grădina Atheneului)
• Piața 22 Decembrie 1989 (Piața Ministerului Afacerilor Interne)
• Piața Sălii Palatului
• Piața Teatrului Național, situată lateral, către Sud, față de piețele deja amintite, dar indisolubil conectată cu acestea datorită apropierii de acestea și complementarității funcțiunilor.
• Edificii reprezentative:
• Palatul Regal: inițial Casa Golescu; reconstruită de arh. Paul Gottereau (1881 - 1885), arde (1926), reconstruit (arh. prof. Nicolae Nenciulescu, 1927 - 1939)
• Palatul Atheneului Român (inițiatori, dr. Constantin Exarcu și Alexandru Odobescu; arhitect, Albert Galleron 1887 - 1889)

În continuare v. Trasee II

Bibliografie selectivă

George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1981

Eadem, Din Bucureștii de Ieri, vol. I – II, aceeași editură, Buc., 1990

Mihaela Criticos, Art Deco sau modernismul bine temperat / Art Deco or Well-tempered Modernism, Ed. SIMETRIA, Buc., 2009

Cezara Mucenic, București. Un veac de arhitcetură civilă. Secolul XIX, Ed. SILEX Casă de Editură, Presă și Impresariat, Buc., 1997

Alexandru Panaitescu, De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în București 1945 – 1989, Ed. SIMETRIA, Buc., 2012

Nicolae Lascu, Bulevardele bucureștene până la Primul Război Mondial,Ed. SIMETRIA, Buc., 2011

George Costescu, Bucureștii Vechiului Regat, ED. universul, Buc., 1944; Ed. CAPITEL, Buc., 2004 (ed. a II-a, îngrijită de arh. Georgeta Gabrea)

Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei, Ed. Meridiane, Buc., 1987, Prefață de Eugen Barbu, Note de Virgiliu Z. Theodorescu, ed. îngrijită de Eugen Barbu

Petre Oprea, Itinerar inedit prin case vechi bucureștene, Ed. SPORT-TURISM, Buc., 1979 (despre o parte din casele care conservau, încă, picturi murale, interioare și exterioare)

Eadem, Sculpturi decorative pe clădiri bucureștene, Ed.MAIKO, Buc., 2004

Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Albatros, Buc., 1979; ed. a III-a, îngrijită de către Dinu C. Giurescu, Ed. VREMEA, Buc., 2010

Victoria Dragu Dimitriu, seria Povești ale Doamnelor / Domnilor din București, coordonată de către domnia sa la Ed. VREMEA (începând din 2004 până azi)

Alexandru Predescu, Dâmboviță, apă dulce, Ed. Tineretului, Buc., 1966

Eadem, Vremuri vechi bucureștene, Editura Pentru Turism, Buc., 1990

Mihai Tătărâm, La margine de București, Ed. LITERA, Buc., 1985

Eadem, Prin Bucureștiul iubit, Ed. …, Buc., 1991

Întocmit,

Dr. arh. Dan D. Ionescu