Trasee Bucureste pentru Ghizi Culturali II dr. arh. Dan D. Ionescu

TRASEE BUCUREȘTENE PENTRU GHIZI CULTURALI

EDIFICII CIVILE, MONUMENTE DE ARHITECTURĂ

II

Continuăm periplul nostru pornind din P-ța Palatului, acolo unde ne-am oprit data trecută.

Înafara edificiilor civile, de-a lungul acestui traseu vom cunoaște și câteva tipuri de lăcașuri de cult, între care unele ansambluri religioase importante.

P-ța Palatului – P-ța Unirii (colocvial numită și P-ța Națiunii)

Reluând firul Căii Victoriei, din P-ța Palatului (oficial numită 22 Decembrie 1989), pornim către P-ța Națiunilor Unite. Această porțiune cuprinde numeroase clădiri istorice notabile, cu valoare arhitectonică ori memorială:

- Blocul “Dragomir Niculescu” (Romarta în timpul comunismului); 1935 - 1937, arh. D. Săvulescu și R. Fraenkel; reprezentativ pentru stilul promovat de Mișcarea Modernă de arhitectură, dar și pentru comerțul bucureștean de băcănie: aici erau comercializate unele dintre produsele cele mai savuroase și rare din România, la standarde occidentale. Imobilul a fost ridicat pe locul Casei Peretz-Vanicu, sediul Partidului Conservator și a redacției ziarului Timpul, unde lucra Mihai Eminescu; aceeași locuință a fost casa natală a lui Cezar Bolliac, publicist, arheolog, revoluționar pașoptist și om politic.

- Hotelul Continental (fost Grand Hotel Broft)– colț cu Str. Câmpineanu; 1886 - 1890, arh, Emil von Rittern Forster, Filip Xenopol ?; stil neo-baroc cu elemente renascentiste de ambianță germană; cunoscut drept primul hotel de lux din București, iar în prezent se numără printre hotelurile de prestigiu ale Capitalei; aparține Fundației Menachem H. Elias a Academiei Române. După naționalizare a fost desființat, clădirea fiind ultilizată ca sediu pentru birourile a diferite instituții. A fost redeschis în 1962, dar a fost închis din nou după câțiva ani, fiind redeschis abia în anii 1970, după ce a fost restaurat (arh.Dan Iovănescu).

- Teatrul Național (1847 – 1850, arh. A. Heft, peron, fațadă și fragment de foyer reconstruite în 2003 - 2006; stil neoclasic). Inițiativa înființării și construirii Teatrului a aparținut Societății Filarmonice (fondată Oct. 1833), prin Ioan Câmpineanu și I. Heliade-Rădulescu; primul proiect datează din 1834-35 și urma să fie realizat pe o parte din locul Hanului Câmpinencii (azi …), cumpărat de la frații Serafim; Societatea Filarmonică a fost desființată (1837), din cauza criticilor ascuțite pe care membrii săi le aduceau guvernului, precum și datorită constituirii unei societăți secrete care să sprijine contracararea politicii oficiale. Ideea ridicării Teatrului e reluată în 1841 – 42, când Adunarea Obștească a aprobat și amenajarea pieții cu statuia generalului Kiseleff. Generalul – pe atunci ambasador al Imperiului Rus la Paris –mulțumi guvernului român și îl rugă „să se întrebuințeze sumele destinate pentru acest scop la facerea de cișmeli publce, ca una din lucrările de folos obștesc ce dorește drept singurul monument ce i-ar fi plăcut să i se ridice în memoria românilor”. Atunci, banii strânși pentru monument, au fost folosiți pentru construirea unei rețele de cișmele publice și pentru amenajarea Grădinii Kiseleff. Apoi, locul Hanului Câmpinencii fiind prea mic, Adunarea, împreună cu Sfatul Orășenesc, a ales un alt amplasament – locul Hanului Mitropolitului Filaret și acela al boierului Petre Merișescu – pentru deschiderea Pieții și construirea Teatrului Național. Se face un nou proiect, de arh. Tallon – neexecutat -, apoi un al treilea, datorat arhitectului Anton Häfft (Heft), austriac adus de la Viena. Lucrările – amânate – încep abia în august 1849 iar la 31 Decembrie 1852 Teatrul a fost inaugurat, în prezența Domnitorului Barbu Știrbei; spectacolul a cuprins trei părți: vodevilul Zoe sau Amantul împrumutat, arie din opera Masna și trio din opera Lucreția Borgia, iar în ultima parte, finalul operei Lucia di Lamermoor. Teatrul cel mare - cum i se mai spunea – avea o sală de tip italian, care are în jur împrejur trei caturi compuse din 75 de loji foarte bogat decorate și luxos mobilate, jos peste 400 staluri și sus în galerie peste 300 de locuri; acustica sălii era dintre cele mai bune din Europa.

Edificiul inițial era inspirat după Hofthetaer din Viena. Actuala reconstrucție a fost înglobată în holul principal al Hotelului NOVOTEL. Inițial – la inițiativa ministrului Lucrărilor Publice ing. Nicolae Noica – se intenționase reconstruirea întregului teatru, pe terenul ocupat de acesta până în 1947, când a fost distrus la ordinul lui A. I. Vîșinski, sub pretextul că e grav avariat de bombardamentele germane din August 1945.

- Palatul Telefoanelor, construit de Societatea Anonimă Română de Telefoane / SART, filială a companiei americane AT&T (1930 – 1933, 1934-35, arhitecții Edmond Algy Van Saanen și Constantin Nănescu – din partea română - , Louis Weeks și Walter Froy – din partea americană). Aici au fost Casele Crețulescu – Oteteleșanu (înconjurate de o vastă grădină) transformate după 1888 în Cafeneaua și berăria “Terasa” (numită de bucureșteni „Terasa Oteteleșanu”), faimos local unde se reuneau oameni de litere, ziariști, pictori, sculptori, muzicieni și politicieni (I. L. Caragiale, George Coșbuc, Șt. O. Iosif, Barbu Șt. Delavrancea, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Victor Eftimiu, Corneliu Moldovanu, Alex. Szathmary, Iosif Iser, Constantin Grigoriu, Alfons Castaldi etc); vara, grădina era închiriată de tenorul Const. Grigoriu, care, împreună cu trupa lui, dădea spectacole de operetă. SART cumpărase imobilul, încă din 1929, dar datorită notorietății sale publice Terasa nu putea fi demolată. Au fost numeroase poteste în presă, și a fost necesară intervenția Regelui Carol al II-lea pe lângă Consiliul Comunal pentru a fi semnată Autorizația de construire a Palatului Telefoanelor. Astfel, la începutul anului 1930, vechile case, grădina cu pomi seculari (platani, stejari, castani, tei) și lacul (zis “al lui Eminescu”), au fost distruse pentru noul zgârie-nori bucureștean. Edificiul Telefoanelor este monument istoric de arhitectură, datorită stilului său, rar uzitat în Europa (Art Déco american), finisajelor sale (blocuri de piatră sculptată, fier forjat, lespezi de marmoră, lambriuri și mobilier în stil național pentru birourile conducerii) și structurii sale (schelet metalic fabricat integral la Uzinele Domeniile Reșița S.A., asociat cu piatră și cărămidă); aceeași societate a mai construit două edificii similare: la Madrid și la Buenos Aires.

- Palatul Cercului Militar Național, Cl. Victoriei colț cu Str. Constantin Mille și Bd. Regina Elisabeta. Inițial Cercul Militar al Ofițerilor Garnizoanei București, era o instituție privată, de elită, fondată de către ofițerii acestei garnizoane la 15 Decembrie 1876, confiscată de către regimul comunist și etatizată în 1949 când au fost create casele armatei de garnizoană, reunind, fără nici o deosebire, ofițerii superiori, inferiori, salariații civili și familile acestora. Pentru realizarea palatului actual în 1899 a fost organizat un concurs de proiecte (cu cinci arhitecți invitați), prezentate public la Atheneul Român. Câștigător a fost declarat proiectul arh. Dimitrie Maimarolu. Din diferite motive (în primul rând financiare), construirea clădirii a fost amânată până în 1912; șantierul s-a desfășurat între 1912 – 1923, cu participarea arhitecților Ernest Doneaud, Alfred Popper, a inginerilor Anghel Saligny, Mircea Radu etc, antrepriza Blekman & Moscovici; stil II-ème Empire. Monumentala clădire este construită pe locul Sărindarului, cea mai faimoasă mănăstire bucureșteană. Avea hramul Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei și adăpostea două icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Încă nu au fost descoperite documente privind ctitorul inițial; legendele păstrate îl indică drept fondator pe următorii domnitori:

- Vladislav Vlaicu (1364 – 1376/77), după bătălia victorioasă a comitelui Dragomir pârcălabul Cetății Dâmboviței împotriva oștilor Regelui Ungariei, Ludovic de Anjou (1359, 1364, 1365 sau 1369)

- Mircea cel Bătrân (1386 - 1418), după lupta de la Rovine (1395)

- “coconii domnești” – cocon = fiu / fiică, în limba română veche; azi regionalism, utilizat, d.ex., în Oaș și Maramureș -, deci fiii sau nepoții lui Mircea cel Bătrân, cândva, după 1400

- boierii Cocorăști, socotiți tot coconi domnești deoarece erau nepoții de soră ai lui Vlad IV Călugărul și de fiică ai lui Radu IV cele Mare (fiul lui Vlad IV). Cocorăștii își aveau casele lângă M-rea Sărindar: o pereche de case era pe locul Blocului Dunărea (Cl. Victoriei colț cu Bd. Elisabeta), fiind numite chiar Casele Coconilor, iar altă pereche era pe locul Hotelului Capitol.

Documentar, cea mai veche consemnare a bisericii Sărindar este într-un act din 1615 care se referă la o biserică făcută (sau refăcută) de către Gheorghe vornicul din Secărești în domnia lui Mihnea-vodă “Turcul” (Turcitul), 1577 – 1583, 1585 - 1591. Această biserică a fost rectitorită de către marele logofăt Radu Cocorăscul împreună cu Domnitorul Matei Basarab, înainte de 1645, a fost grav avariată de cutremurul cel mare din 1802 (14 Octombrie), fiind reconstruită între 1806 – 1812 (stilul fiind asemănător cu al celei vechi) și restaurată între 1862 – 1864 (ing. D. Poenaru și arh. Gaetano Burelly); ultimei intervenții i s-a datorat și deteriorarea lăcașului, datorită construirii unei westwerk (corp alipit laturii vestice, cu două turnuri). Biserica era de tip basilică cruce greacă înscrisă cu cinci turle, două de-o parte și de alta a altarului, două peste exonarthex (partea vestică a unei biserici, când nu este un pridvor) și una centrală (Pantocrator); latura estică a altarului bisericii lui Matei Basarab avea trei abside: una centrală (absida propriu-zisă) și două laterale (absidiole). Acest mod de realizare ține de tradiția romano-bizantină, fiind specifică bisericilor / catedralelor regale / princiare, construite în Republica Veneției, Regatul Siciliei, Dalmația, Croația, Serbia, Bulgaria, Ungaria, Imperiul Roman (Bizantin) etc.

Arhitectura palatului Cercului Militar (neo-baroc cu elemente neo-clasice) este inspirată după cea a palatului Thèâtre de L’Opéra din Paris (1875), proiectat de arh. Charles Garnier; elementele definitorii sunt: fațada principală desfășurată pe orizontală, două turnuri de colț (ale căror cupole din proiect n-au mai fost realizate, la ordinul comandantului Cercului Ofițerilor, lct.-col. Vasile Zottu), vasta loggie flancată de coloane perechi și terasa (numită Sărindar în amintirea Mănăstirii Sărindar) cu sălile pentru expoziții aflate dedesubt. Saloanele Cercului Militar se numără printre cele mai somptuoase din București: Salonul Bizantin, Salonul Norvegian, Salonul Gotic, Salonul Maur, Salonul de Onoare (azi Restaurantul Militar București), Sala de Festivități (azi de spectacole), Sala Sfântul Gheorghe, Sala de Marmură, Salonul Fondatorilor (în foyerul Sălii de Marmură), Rotonda Mareșalilor, Rotonda Sărindar, Rotonda Nicolae Grigorescu, Biblioteca Militară Națională (cuprinde mai multe săli), Galeria Artelor (sub Terasa Sărindar) etc.

Actuala înfățișare a Cercului Militar se datorează eforturilor remarcabile, din anii 1977 – 1989, ale întregului personal al așezământului militar de cultură. Avariat de cutremurul din 4 Martie 1977, palatul a fost consolidat între 1979 - 1984 de Trustul Carpați, dar lucrările desfășurându-se prea încet, s-a renunțat la această antrepriză, continuându-se investiția prin Centrul de Proiectări Militare și Sectorul Miliar de Construcții Nr. 1 București condus de col. Mihai Bartoș (1987 - 1989). Arhitectura palatului a fost restabilită după fotografiile de epocă de către o comisie compusă din g-ral brig. Aurel Ion, șeful casei Centrale a Armatei, g-ral mr. Ion Nedelcu, șeful Direcției de Cazare a Trupelor, g-ral mr. Ing. Gheorghe Bărbulescu, arhitecții Irena Ghițulescu, Constantin Ghițulescu, cpt. Marian Cătănă, Tiberiu Boitan, Paul Rădulescu, Ileana Costea și Dumitru Țețu; frescele istorice din sălile Bizantină ȘI Norvegiană au fost realizate de pictorul Horia Ghelu; mobilierul în stilul epocii a fost proiectat de col. Nicolae Berbec; în 1987 – 89 s-a încercat montarea a câte unui grup statuar alegoric pe fiecare turn (realizate de grupul de sculptori condus de Horia Flămând), fiecare grup în greutate de 3 tone, dar evenimentele precipitându-se, nu s-a reușit aceasta.

În josul Căii Victoriei mai putem admira:

Grand Hotel du Boulevard

Palatul Fundației Mitropolitul Nifon (colț cu Str. Doamnei)

Biserica Doamnei (fost paraclis al palatului personal al lui Șerban-Vodă Cantacuzino, înainte de a fi Domn)

Imobilul BNR, arh. Radu Dudescu, 1935, urmat de Pasajul Macca – Villacrosse – Karagheorghevici (zis Bijuteria, în timpul comunismului)

Imobilul fost al Societății Dacia-România (colț cu Str. Lipscani), arh. Alexandru Orăscu (după 1870), ridicat pe fundațiile Hanului Căpitanului Filipescu, de la 1700

Biserica Zlătari (a giuvaergiilor domnești), prob. sf. sec. XV – încep. sec. XVI, refăcută din temelii de spătarul Mihail Cantacuzino (a doua ctitorie bucureșteană a acestuia, după Mănăstirea-Spital Colțea), actuala înfățișare este din 1904, arh. Jean Pompilian, care a folosit și beton armat – printre primele biserici de la noi la care s-a utilizat noul material. Vechea incintă a M-rii Zlătari a fost definitiv demolată în 1903.

Palatul Poștelor și Telegrafelor, azi Muzeul de Național de Istorie a României; 1894 – 1900, arh. Alexandru Săvulescu – după modelul Palais des Postes, Geneva

Palatul CEC, arh. Paul Gottereau, 1896 - 1901

Dr. arh. Dan D. Ionescu

Bibliografie selectivă

Lapadat, Marius-Marcu, Fețele ornamentului, Ed. Univers Enciclopedic, Buc., 2003

Otu, Petre, Cercul Militar Național. Istoria unui palat, Ed. TRITONIC, Buc., 2004

Panait, Panait I., Muzeul Curtea Veche Palatul Voievodal, Muzeul de Istorie a Municipiului București, Buc., 1973

Trasee Bucurestene pentru Ghizi Culturai - dr. arh. Dan D. Ionescu

TRASEE BUCUREȘTENE PENTRU GHIZI CULTURALI

EDIFICII CIVILE, MONUMENTE DE ARHITECTURĂ

(TRASEE I)

Pentru mai buna orientare a ghizilor culturali care prezintă istoria și cultura de pe teritoriul orașului București, capitala României, în cele ce urmează vor fi evidențiate câteva trasee culturale de-a lungul cărora se află edificii civile monumente de arhitectură.

Mai întâi câte ceva despre localizarea orașului pe hărți de epocă.

Cea mai celebră reprezentare cartografică se află pe mapamondul pictat în Palatul Vatican, în Loggia di Raffaelo sau Loggia della Cosmografia, opera din 1561-62 a acestui vestit maestru, împreună cu Stefano Farnese cartograful. O altă reprezentare – azi pierdută – era pe o hartă color a Ungariei și țărilor vecine (1535), în ale cărei colțuri era figurat câte un oraș: Buda, Praga, Belgrad și București. Tot pierdute sunt alte reprezentări din secolul al XVII-lea, între care, mai mult decât probabil, era / erau și cea / cele datorate echipei de cartografi coordonată de către Constantin Stolnicul Cantacuzino. Probabilitatea existenței, pe atunci, a acestora este foarte mare, deoarece Stolnicului îi datorăm o detaliată hartă a Țării Românești, tipărită în 1701 la Seminarul Iezuit din Veneția, dar și în 1717 (după moartea sa tragică), pe care este figurată capitala București, cu împrejurimile – v. detaliul din hartă.

Din secolul al XVIII-lea și de la începutul celui de-al XIX-lea datează cele mai vechi hărți și planuri ale Bucureștilor, ridicate de ofițerii topografi ruși și austrieci; Specht, Purcell, Ernst, Ivan Naghit, de Bawr, Sulzer, von Hartingh, Moret de Blaremberg, Borroczyn etc – v. infra -, sunt câțiva dintre cei cărora le datorăm aceste prețioase documente, esențiale pentru identificarea topo-cadastrală a numeroase locuri, edificii civile și religoase.

Actuala Capitală a României se numără printre așezările europene cu o îndelungată istorie, în pofida lipsei documentelor scrise. Cercetările arheologice sistematice începute în anii 1920 de către Dinu V. Rosetti („nepotul statuii”, adică al pașoptistului C. A. Rosetti), au dezvelit așezări preistorice pe Insula M-rii Snagov, pe malul lacurilor Cernica (la Căldăraru, una dintre cele mai mari necropole de înhumare din mileniul IV a. Hr.), Floreasca, Herăstrău, Pantelimon, Străulești (tipar de pandantiv, sec.VI – VII d. Hr.), Tei (un templu dacic, statueta lui Apollo, vârf de stindard / baldachin), pe fosta insulă unde azi este M-rea Radu-Vodă (așchii de silex de peste 100 000 de ani, urme paleolitice, așezare fortificată geto-dacică și necropolă), la Vidra (“Venus de la Vidra” purtând un pandantiv de aur, unelte casnice și un topor de ceremonie, ultimele din aramă, mil. III a. Hr.), Străulești, etc. Alte investigații (după 1952, în cadrul vastului program național de cercetări arheologice al Academiei R.P.R.) au adus la lumină o așchie de silex (pese 100 000 ani) și o vatră sacră dacică pe popina (Dealul) Mihai-Vodă, fragmente osteologice de mamuți și rinoceri siberieni cu blană, elefanți, bouri, cerbi (Str. Ziduri între Vii și albia Colentinei), bordeie ovale la Dudești, Glina și Vidra (inclusiv machete din ceramică pictată ale unor case și temple), un tell la Chitila unde a fost descoperit mormântul unui prinț local al cărui sceptru din bronz este o imitație a celui purtat de către împăratul Constantin cel Mare, diferite tezaure monetare (de la tetradrahme macedonene până la ducați, icusari și mahmudele) etc.

În continuare istoricii au reținut următoarele despre București:

• după retragerea legiunilor romane (275 / 277), zona bucureșteană a rămas în aria limes-ului roman, adică cea supusă romanizării, până la căderea cetăților dunărene sub loviturile slavilor în jurul anilor 600 d. Hr.
• fondat de legendarul Bucur care ar fi zidit și o biserică / schit – tradiția îl socotește fie păstor (“Ciobanul”), fie boier sau os domnesc; anumite cronici interne ale Țării Românești cuprind precizarea că Vădislav Voevod (adică Vladislav Vlaicu), fratele lui Radu (zis Negru) Vv, ar fi avut între copiii lui, doi fii, pe Vlad și pe Bucur. Istoricește, Vladislav Vlaicu este dovedit ca frate al lui Radu –Vv, iar Vlad (I) pare-se fiu nelegitim al lui Vlaicu-Vv, a domnit ca uzurpator al lui Mircea cel Bătrân, între Martie și Decembrie 1396, când a fost capturat de Regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei și trimis în Ardeal.
• așezarea a devenit cetate, tot conform tradiției, la inițiativa legendarului Negru-Vodă, care „a întemeiat orașul Câmpulung și a tras câteva întărituri de cărămidă la București, Târgoviște, Orașul de Floci (azi Piua Petrii) și Buzău” ("Negru Voievod de națíune ungară părintele lui Vlaicu, pe la 1310 s-a înstăpânit asupra acelei părți din Valahia, care, după Ptolomeu, Eustachius, Suidas și Stefanus Brochiero, era antica Dacie, unde (cum se arată în Giornando Alano), locuiau Goții și Daci, numiți de către Greci, Geți și Davi, și găsind țara bogată în câmpii, brăzdat de mari râuri și lacuri pline de pește și ținutul foarte curat pentru a hrăni vietățile, întemeie orașul în Câmpulung, și ridică câta întărituri din cărămidă arsă în București, Târgoviște, Floci și Buzău, iar murind a fost înmormântat în Argeș” ”Negro Voevoda di nazione Unghero⁷ padre di Vlaico nel 1310, s'era impadronito di quella parte di Valachia, la quale secondo Tolomeo, Eustachio, Suida e Stefano Brochiero fu l'antica Dacia, dove (come s'ha in Giornando Alano) abitarono Goti e Daci, da Greci chiamati Geti e Davi, e trovando il paese risoluto in campagne, tagliato da grosse fiumare e laghi pieni di pescagione e l'aria molto sana, per ritener l'acquisto nella fede, fabbricň la citta in Campolongo, e tiro alcune cortine di mattoni cotti in Bucoreste, Targoviste, Floc, e Busa, il quale morendo fu seppellito in Argis"⁸ – cf. Mihai Sorin Rădulescu, Istorie culturală: despre numele României, în România Literară, Nr. 41, 2009, ed. on-line http://www.romlit.ro/despre_numele_romaniei). Consemnată de către ambasadorul și istoricul Giacomo da Pietro di Luccari, nobil raguzan, în Copioso ristretto de gli Annali di Ragusa (1605, 1790), această tradiție este însoțită de a doua menționare cunoscută a numelui țării: “Romania”
• arheologii au identificat fundațiile din cărămidă ale primei fortificații bucureștene, sub cetățuia atribuită lui Vlad Țepeș (prob. după 1456). Era un turn, cu suprafața construită de 160 mp, grosimea zidurilor fiind sub 1,00 m (doar 0,75 m). Construirea lui a fost atribuită, pe rând, domnitorilor Basarab I, Nicolae Alexandru, Vladislav- Vlaicu ori Radu I. Utilizarea lui a fost datată în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Ținând cont de dimensiunile turnului, din punct de vedere militar poate fi încadrat în categoria avanposturilor și nu a fortificațiilor propriu-zise; este foarte posibil ca fortăreața, cetatea Bucureștilor să fi fost în altă parte, poate pe locul uneia dintre mănăstirile Sărindar, Sf. Ioan cel Mare, Sf. Gheorghe-Vechi și Nou, Radu-Vodă etc.
• între cca 1368 – 1400 o serie de documente maghiare în limba latină amintesc de “Cetatea Dâmboviței”, dar, după toate probabilitățile, nu se referă la “Cetatea Bucureștilor”, ci este vorba fie de fortificația aflată la Rucăr, fie cea de la Cetățeni
• atestat drept „cetate” în două diplome domnești, una din 20 iulie 1400, de la Mircea cel Bătrân, iar cealaltă din 20 septembrie 1459, de la Vlad Țepeș, ambele amintind „Cetatea Bucureștilor”, “arce nostra Bukurest”(primul) și “vă grad București” (al doilea); istoricii români (încă) au dubii în privința autenticității primului act, datorită conservării a două copii, cu două locuri diferite de redactare: București și Curtea-de-Argeș; Constantin C. Giurescu arată că “Până se va găsi originalul documentului, e preferabil să facem abstracție de această mențiune din 1400, deși, în fond, ea este posibilă, dată fiind prezența repetată a lui Mircea în părțile Giurgiului”
• asediat și cucerit în mai multe rânduri de către Ștefan cel Mare și Sfânt, orașul București a fost reședința de scaun a domnitorilor înscăunați de acesta, în ideea de a stăvili înaintarea otomană la Dunărea de Jos (1473 - 1482); dar fără mult succes; în Palatul Domnesc se păstra – în sec. XVI – un portret al marelui Domn al Moldovei, ca amintire a vitejiei sale și a cestor campanii
• Basarab cel Tânăr (1477 – 1482) reface (sau intenționa refacerea) paraclisului Curții Domnești, pentru a aduce aici moaștele Sfântului Nicodim de la Tismana – știrea este din 1494; din păcate, arheologii nu au reușit (încă) să precizeze care erau temeliile anterioare actualei biserici
• preferința rezidării domnitorilor la București se constată la: Basarab (III) cel Tânăr (Țepeluș) (1477 - 1482), Vlad IV Călugărul (1482 – 1495, cu întreruperi) – tatăl lui Radu cel Mare -, Mihnea (I) cel Rău (1508 - 1510), Vlad (VII) Înecatul (1530 - 1532), Vlad (VIII) de la Slatina (din Buzău) (1532 - 1535), Radu (VII) Paisie (1535 – 1545,cu întreruperi); Vlad (V) – Vlăduț (1510 - 1512), tatăl lui Vlad Înecatul pendulat între Argeș și București. Odată cu Mircea (V) Voievod (zis Ciobanul abia în cronicile din veacul XVIII), Bucureștii capătă întâietate în fața celorlalte reședințe domnești
• Mircea (V) Vv. rezidește Curtea Domnească, transformând-o în palat, rectitorește paraclisul domnesc, cu hramul Buna Vestire, împrejmuiește Curtea cu un gard din trunchiuri de copaci (ale căror urme au fost descoperite pe Str. Gabroveni, în anul 2008) și repetă aceeași operație în jurul orașului, mai ales pentru a controla încasarea taxelor din vămuirea mărfurilor.

În pofida vechimii sale, orașul București nu conservă, din păcate, decât două – trei urme din acea perioadă: parte din fundațiile vechii Curți Domnești, ale paraclisului acesteia (sec. XIV -XV), ale unui alt paraclis din curtea viitoarelor Case Văcărescu-Bellu-Prager (azi Loteria Română), ale necropolei bisericii Bucur Ciobanul (sec. XV), fragmente din prima biserică Sf. Gheorghe-Nou și din prima biserică Sf. Ioan Nou („Piață”) – ambele din sec. XV. Totodată, din alte consemnări documentare ori cercetări arheologice, cercetătorii au precizat, aproximativ, suprafața vetrei târgului și a orașului București, cuprinsă între Dâmbovița (Cl. Victoriei, Sf. Spiridon-Vechi, Cl. Victoriei), Piața Universității (Scaunele Vechi de măcelari), Lipscani (Sf. Gheorghe-Nou), Calea Moșilor (biserica Răzvan, Sf. Gheorghe-Vechi), străzile Jitnița și Căuzași (Jignița domnească și biserica Sf. Nicolae-Jignița, ambele dispărute), M-rea Radu-Vodă, Piața Unirii (Prundul Dâmboviței), Sfinții Apostoli.

Târgul cuprindea zona comercială și, în timp, a avut trei componente: Târgul de Sus, Târgul de Jos și Târgul din Afară (pe Cl. Moșilor; mutat succesiv, spre Est, odată cu extinderea orașului). La marginea V-NV a orașului de atunci era una dintre cele mai importante zona, Mahalaua Tabacilor: se întindea din zona palatului CEC până la Grădina Cișmigiu; ei au fost mutați de aici, prin hrisov domnesc, după 1670, în josul Dâmboviței, între actuala Bibliotecă Națională și Podul Mărășești.

Concomitent cu dezvoltarea orașului și a târgului București s-au construit mai multe mănăstiri, în jurul acestuia și pe teritoriul său, despre unele, deocamdată, neexistând date privind ctitorii ori amplasamentul lor: Bolintin (din Pădurea cea mare a Bolintinului; ctitoria lui Pilea logofătul, călugărit Philos, pe locul unei sihăstrii mai vechi),Bălteni (pe un ostrov; legenda o atribuie lui Negru-Vodă, după o bătălie cu tătarii; refăcută de logăfătul Badea din Bălteni, Măgurele și Cojești, c. 1487 - 1510; biserica actuală are o pisanie de la Hrizea mare logofăt din Bălteni, 1626, dar cercetările arheologice de acum câțiva ani au evidențiat că biserica este mult mai veche, din sec. XIV – XV/XVI), Grinduri-Măgurele (ctitoria aceluiași Badea logofătul; refăcută de Stelea spătarul; dispărută), Snagov (vechea mănăstire a fost ridicată în a doua jumătate a veacului XIV; biserica acesteia a fost surprinsă arheologic sub biserica actuală), Tânganu (ctitoria lui Radu cel Frumos, pe malul estic al Lacului Cernica), Sărindar (legenda arată că a fost întemeiată de către “coconii domnești” (fiii sau nepoții) lui Mircea cel Bătrîn; pe locul ei a fost construită Cercul Militar Național, 1912), Sf. Dimitrie (în Prundul Dâmboviței, confundată cu biserica Sf. Dumitru De Jurământ), Sf. Gheorghe-Vechi (pe locul bisericii actuale), “a Târnovului / Arhimandritului” (Sf. Apostoli), Schitul Sf. Nicolae Albă (apoi și “Din Postăvari”; ctitoria boierilor Izvorani (Muscel); era pe Str. Apolodor colț cu Bateriilor; distrusă în martie 1984; a fost nucleul M-rii Mihai-vodă) etc.

Pentru toate lăcașurile de cult a se vedea arhitecții Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Dan D. Ionescu, Cecila Luminea, Petre Iliescu și Minerva Georgescu, Atlas-Ghid. Istoria și arhitectura lăcașurilor de cult din București, vol vol. I (cu tabele cronologice și planuri istorice ale Bucureștilor) și II (dedicat Bisericii Ortodoxe – cu binecuvântarea patriarhului Teoctist), vol. III (dedicat celorlalte culte), Ed. ERGOROM ’79, București,1999 -2000; arhitecții Lucia Stoica și Neculai Ionescu-Ghinea (pe copertă; ceilalți trecuți doar colaboratori, în caseta Bibliotecii Naționale), Enciclopedia lăcașurilor de cult din București, vol. I (Biserica Ortodoxă - idem), vol. II (celelalte culte), Ed. UNIVERSAL ALL, Bbucurești, 2005, ed. bilingvă, româno-engleză.

Subliniem că toate aceste așezăminte cuprindeau – înafara bisericilor și chiliilor – diferite clădiri cu altă destinație, cele mai importante fiind reședințele (cu anexele lor) ale ctitorilor, boieri sau domnitori. Din punct de vedere al istoriei Arhitecturii, construcțiilor și al valorii artistice, aceste reședințe – multe cunoscute doar pe cale arheologică – reprezintă, de multe ori, verigi esențiale pentru înțelegerea evoluției arhitecturii și artelor în țara noastră.

Trasee culturale

Pentru început vom porni în circuitul nostru dinspre Nord, de la Mogoșoaia. Astfel, acoperim mai multe aspecte:

1. prezentarea arhitecturii cantacuzino-brâncovenești a ansamblului de aici
2. evidențierea contribuției familiei Bibescu principi Basarab - Brâncoveanu pentru renașterea din ruine a ansamblului ca și a rolului său cultural în modernizarea României
3. sublinierea rolului crucial al Marthei Bibescu în restaurarea completă a Palatului lui Brâncoveanu și aducerea, în acest scop, a arhitectului venețian Domenico di Ruppolo – ajuns, după 1919, arhitect-șef al Veneției; continuarea refacerii ansamblului prin arhitectul G. M. Cantacuzino, la început asistentul lui Ruppolo.
4. importanța întregului sit (lac, parc, clădiri, exponatele muzeale, spațiile pentru expoziții și diferite întruniri, serviciile publice (restaurantul))

Palatul lui Constantin Brâncoveanu de la Mogoșoaia, alături de palatele domnești de la Potlogi-Dâmbovița, Tunari (București, azi neutilizat), Casa Băniei din Craiova, din M-rea Hurezi și fosta M-re Râmnicul-Sărat, reprezintă cea mai importantă reședință de acest tip, conservată în România. Stilul arhitectural căreia îi aparține este îndeobște cunoscut drept „stilul brâncovenesc”, dar, de fapt, mai corectă este sintagma „stilul cantacuzino-brâncovenesc”, deoarece acesta a fost inițiat de către familia Cantacuzinilor pe moșiile lor din județul Prahova – moștenite de la boierii Mărgineni și Măgureni.

Noul stil a sintetizat elemente arhitecturale datorate acumulărilor anterioare secolelor XIV – XVI - deja devenite tradiționale în România -, elemente post-bizantine, venețiene post-renascentiste și baroce, precum și orientale, de sorginte persano-constantinopolitană (cu predilecție stucaturi și anumite detalii sculptate în piatră). Astfel, a rezultat un stil de importanță regională, cu rapiditate răspândit în Transilvania, Moldova, Rumelia (azi Bulgaria), Epir, Etolia, Acarnania, teritoriul constantinopolitan, Țara Sfântă etc, cu ecouri până târziu, în veacul a XIX-lea

5. vechimea rolului de arteră aulică a Șoselei București – Mogoșoaia, începând cu domnia Brâncoveanului până în secolul XX, rost pe care l-au avut și șoselele București – Fundeni (azi Fundenii Doamnei) (din vremea lui Matei Basarab), București – Cotroceni (după fondarea mănăstirii de către Șerban-Vodă Cantacuzino), București –Pantelimon (Fântâna Babei), București – Giulești, București – Băneasa (ultimele trei după 1750 încolo). În toate aceste locuri existau locuri de preumblare, de zăbavă și de priveală (admirarea peisajului), prevăzute cu elegante chioșcuri sau chiar reședințe (nu chiar palate) post-bizantine, înrâurite de arhitectura constantinopolitano-persană, în vogă, pe atunci, în capitala Imperiului Otoman.

De la Mogoșoaia ne întoarcem în București, pe Șoseaua Kiseleff.

Șoseaua General Pavel Dimitrievici Kiseleff face parte din seria bulevardelor radiale (radial-concentrice) care, unite cu bulevardele circulare (de centură) trebuiau să contribuie la înfrumusețarea și higienizarea orașului-capitală; aceste bulevarde au început a fi create după reluarea domnniilor pământene în 1823, odată cu înscăunarea pe tronul Valahiei a lui Grigorie al IV-lea Dimitrie Ghica-Vv. Acest Domnitor, împreună cu inginerii și arhitecții săi, Johann Freiwald, Josef Hartl, Moritz von Ott de Catorlez, Xavier de Villacrosse, A. Gaudi, dr. C. Estiotu, DR. W. Grunau și alții, a început modernizarea sistematică a Bucureștilor, până atunci realizată cu sincope.

Bulevardele de centură erau – în acel moment – la modă, în toată Europa, care dorea o schimbare, o înnoire radicală, mai ales după războaiele napoleoniene. Mai toate capitalele europene (Berlin, Madrid, Milano, Paris, Viena etc) își demolau curtinele fortificate, multicentenare ori milenare, pe locul lor amenajând vaste prospecte / ringuri, grădini și parcuri. Aceste bulevarde largi , chiar foarte largi și bogat plantate, erau, totodată, o prelungire a epocii Iluministe, ale cărei idei se regăseau în noul stil, devenit internațional: stilul neoclasic. În București se conservă o elegantă reședință neoclasică, Palatul Ghica-Tei, unde Grigore IV se refugia în toiul zilelor caniculare de vară. Înconjurat de un parc în stil romantic, de factură italienească (de cca 10 ha), palatul Ghica-Tei împreună cu paraclisul curții, turnul-clopotniță fortificat, incinta și lacurile Tei și Plumbuita sunt ilustrarea unui anumit mod de viață rafinat și a unei concepții elevate de organizare a spațiului. Ansamblul se continua organic cu al M-rii Plumbuita, iar spre Est, pe malul lacului Fundeni era altă reședință a Ghiculeștilor, vechiul Palat al lui Matei Basarab, dublat de acela al spătarului Mihail Cantacuzino cu biserica Sf. Cuvios Eftimie (azi satul Fundenii-Doamnei, com. Dobroești).

Grigore al IV-lea Ghica a retrasat, ca șosea, drumul La Tei, care pornea din Bariera Colentinei, așa cum, la Bariera Mogoșoaiei a început primele demersuri pentru modernizarea șoselei existente din timpul lui Alexandru Ipsilanti-Vv și conectarea acesteia cu un bulevard circular până, cel puțin, la Câmpul Moșilor (Bariera Oborului Nou). Aceste lucrări edilitare vor fi reluate după promulgarea Regulamentului Organic (1831 Iulie 1, Țara Românească și 1832 Ianuarie 1, Moldova), fiind, parțial finalizate până la Unirea Mică din 1859.

Grădina Kiseleff s-a datorat acestui vizionar general rus, timp de cinci ani (1829 - 1834) prezidentul plenipotent al Divanurilor (reunite ale ) Principatelor Dunărene (guvernator, trimis personal al Țarului Tuturor Rusiilor); în timpul său se plantează primii tei în lungul aleii celei mari dintre Capul Podului Mogoșoaii (azi P-ța Victoriei) și Dumbrava Bănesii (1832 - 1843). Rolul generalului conte Pavel Dimitrievici Kisselyov în modernizarea Principatelor a fost esențial, mai ales că după guvernarea lor cu duritate de către g-ral von Pahlen, conduita lui Kiseleff a fost foarte apreciată de către români. Ca urmare, după întoarcerea sa în Rusia

autoritățile române s-au gândit să-l omagieze prin ridicarea unei statui; în 1842-43 au și fost făcute preparativele birocratice pentru exproprierea Hanului Filipescu și a câtorva case învecinate pentru amenajarea pieții destinate statuii generalului Kiseleff. Din corespondența de epocă se știe că la aflarea veștii, g-ral P. Dim. Kiseleff le-a scris celor de la București să amenajeze mai bine ceva util bucureștenilor, cum ar fi o grădină publică în memoria sa. La scurtă vreme, noul Domnitor, Gheorghe Dimitrie Bibescu, a rugat Curtea de la Viena să-i recomande un horticultor / arhitect peisagist pentru înfrumusețarea capitalei București; astfel, în Decembrie 1843, sosește arh. Carl Fiedrich Wilhelm Meyer, însoțit de grădinarul Franz Horer. Concomitent, ei realizează trei grădini: Grădina Kiseleff (1843 – 1847, inaugurată la 23 Septembrie 1847), Grădina Cișmigiu (1843 – 1852) și Parcul Oteteleșanu de la Măgurele, lângă București (1843 - 1845)

Până la amenajarea Șoselei și Grădinii Kiseleff, în zona Pieței Victoriei existau următoarele:

• Biserica, chioșcul, hanul, moara de vânt, grădina și târgul lui Mavrogheni-Vv. Înafara bisericii – restaurată în mai multe rânduri – celelalte construcții au dispărut, în locul lor fiind ridicate:
• Monetăria Statului (1881)
• Școala Mavrogheni-Vv (arh. Giulio Magni, stil național „maniera Magni”)
• Institutul Regal de Geologie al României (azi Muzeul Național de Geologie; arh. Victor Ștephănescu, stil național)
• Muzeul de Artă Națională „Regele Carol I” (azi Muzeul Țăranului Român; întemeiat de Alexandru Tzigara-Samurcaș; arh.-ing. Nicolae Ghika-Budești, 1912 - 1939). Ridicat în locul Monetăriei.
• Muzeul Național de Științele Naturii ”Grigore Antipa” (edificiu inițiat și construit între 1906 - 1908 după un program gândit de prof. dr. Grigore Antipa; proiectul, ing. Mihai Rocco; fațadele, revizuite de arh.-ing. Grigore P. Cerkez; primele colecții de zoologie s-au datorat dr. Constantin Caracaș)
• Hanul lui Ioan Niculcea – pt. hanuri a se vedea G. Potra, Istoricul hanurilor bucureștene, ambele ediții (1943, 1985)
• Casa și Grădina lui Filipescu – Vulpe. Această casă, ridicată pe la 1800, în stil neoclasic, se găsea pe locul actualei Vile Filipescu-Brâncoveanu (1913, arh. Roger Bolomey, de origine elvețiană), Șos. Aviatorilor 20. Casa ramurii Filipescu-Vulpe a boierilor Filipești – urmași ai Basarabilor și rude consagvine ale Cantacuzinilor era o construcție foarte simplă: un dreptunghi alungit, cu parter supraînălțat și pivniță parțială, ritmat de trei rezalituri (la centru și la capete). De jur-împrejur era o grădină, în manieră romantică, dominată de un stejar bătrân, în jurul căruia se trasase un rond. Tradiția a reținut că sub coroana stejarului se întâlniseră, în ajunul izbucnirii Zaverei (1821) Filipescu-Vulpe, Vladimirescu și Iordache Olimpiotul pentru a detalia operațiunile.
• Pe o altă porțiune a proprietății Filipescu, dar alipită la o parcelă rezultată din exproprierea terenului Bisericii Mavrogheni, în 1898/1899 a început construirea Palatului Dimitrie M. Sturdza-Beizadea Vițel (1821-1901), fiul principelui-domnitor al Moldovei, Mihail Dim. Sturdza. Noul palat, conceput în stil neo-baroc vienez (inspirat, îndeosebi, de arhitectura Palatului Schonbrunn), cu elemente 1900, a fost proiectat de arh. baron F. Reinecke, fiind terminat în 1901. Proprietarul nu s-a bucurat decât foarte puțin timp de reședința sa, decedând subit. Închiriat imediat Statului, de către urmașii prințului Sturdza, palatul a fost destinat sediului Ministerului Afacerilo Străine al Regatului România, funcție pe care a îndeplinit-o până prin 1944/45. Atunci a fost demolat, în pofida protestelor unor oameni de cultură precum arhitectul Paul Emil Miclescu ori diplomatul Gheorghe Crutzescu. Inițiativa demolării i-a aparținut prof. arh. Duiliu Marcu, autorul noului palat MAE, care, încă din 1937, prevăzuse dărâmarea extravagantei construcții, conservată pe peluza din fața noii clădiri. Dealtfel, se spunea – eu o știu de la bunicul meu – că Beizadea-Vițel ar fi dorit placarea cu galbeni (lei aur) a tuturor muchiilor palatului; ar fi fost întrebat cum dorește să o facă: pe dungă sau în câmp?! Ar fi răspuns că “pe dungă”!
• Imediat la NV de Palatul MAE este Casa Mihail Oromolu, guvernator al BNR, locuința sa după 1921. Inițial, înainte de 1895 aici a fost sediul Institutului de Fete D-ra Bolintineanu –o rudenie a scriitorului Dim. Bolintineanu. Trecută prin mai multe mâini, sediul Institutului a fost cumpărat de către M. Oromolu, care l-a transformat radical, formă pe care o păstrează până astăzi. Arhitectul refacerii este Petre Antonescu, reputat profesionist și profesor de Istoria Arhitecturii la Școala de Arhitectură din București. Amenințată cu dărâmarea în mai multe rândur, în pofida faptului că este clasată monument istoric de arhitectură (din 1990 - 92) și a valorii sale arhitectural-urbanistice (este cea mai veche casă păstrată pe Bd. Aviatorilor), artistică (ornamentații, interioare și exterioare, de calitate ireproșabilă, în spiritul artei 1900) și memorială (sediul unei prestigioase instituții private de învățământ, apoi locuința unui reputat guvenator al BNR). În prezent consorțiul NEPI desfășoară un proiect de reabilitare integrală a imobilului și de extindere cu un corp ultramodern.

Din Piața Victoriei ne îndreptăm, către Muzeul Muzicii George Enescu, aflat pe Calea Victoriei - considerată, pe bună dreptate, a cultural al Capitalei, concept care fundamentează operațiunea, în curs, de transformare a Căii în arteră pietonală.

Înainte de Muzeul Muzicii, pe partea dreaptă, în spatele unui bloc, descoperim clădirea Restaurantului Mărul de Aur – pe timpuri numit și al Miliardarilor. Aspectul de astăzi i se datorează, în mare măsură, arhitectului G. M. Cantacuzino, care a transformat o casă existentă, în reședința Reginei Elisabeta a Greciei (venită în exil, în România), 1934; ea era sora lui Carol al II-lea, ulterior primind de la acesta, în dar, palatul Elisabeta, de pe Șos. Kiseleff, actuala reședință a familiei regale a României. Pt. opera lui G. M. Cantacuzino, v. Mirela Duculescu, George Matei Cantacuzino (1899 - 1960). Arhitectura ca temă a gândirii Architecture as a Subject of Thought, Ed. SIMETRIA, Buc., 2010.

Sistemul de piețe din jurul Palatului Regal (azi Muzeul Național de Artă al României)

Între sec. XIX-XX în acest spațiu a fost organizat un sistem de piețe urbane reprezentative:

• Piața Palatului
• Piața (și Grădina Atheneului)
• Piața 22 Decembrie 1989 (Piața Ministerului Afacerilor Interne)
• Piața Sălii Palatului
• Piața Teatrului Național, situată lateral, către Sud, față de piețele deja amintite, dar indisolubil conectată cu acestea datorită apropierii de acestea și complementarității funcțiunilor.
• Edificii reprezentative:
• Palatul Regal: inițial Casa Golescu; reconstruită de arh. Paul Gottereau (1881 - 1885), arde (1926), reconstruit (arh. prof. Nicolae Nenciulescu, 1927 - 1939)
• Palatul Atheneului Român (inițiatori, dr. Constantin Exarcu și Alexandru Odobescu; arhitect, Albert Galleron 1887 - 1889)

În continuare v. Trasee II

Bibliografie selectivă

George Potra, Din Bucureștii de altădată, Ed. Științifică și Enciclopedică, Buc., 1981

Eadem, Din Bucureștii de Ieri, vol. I – II, aceeași editură, Buc., 1990

Mihaela Criticos, Art Deco sau modernismul bine temperat / Art Deco or Well-tempered Modernism, Ed. SIMETRIA, Buc., 2009

Cezara Mucenic, București. Un veac de arhitcetură civilă. Secolul XIX, Ed. SILEX Casă de Editură, Presă și Impresariat, Buc., 1997

Alexandru Panaitescu, De la Casa Scânteii la Casa Poporului. Patru decenii de arhitectură în București 1945 – 1989, Ed. SIMETRIA, Buc., 2012

Nicolae Lascu, Bulevardele bucureștene până la Primul Război Mondial,Ed. SIMETRIA, Buc., 2011

George Costescu, Bucureștii Vechiului Regat, ED. universul, Buc., 1944; Ed. CAPITEL, Buc., 2004 (ed. a II-a, îngrijită de arh. Georgeta Gabrea)

Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaiei, Ed. Meridiane, Buc., 1987, Prefață de Eugen Barbu, Note de Virgiliu Z. Theodorescu, ed. îngrijită de Eugen Barbu

Petre Oprea, Itinerar inedit prin case vechi bucureștene, Ed. SPORT-TURISM, Buc., 1979 (despre o parte din casele care conservau, încă, picturi murale, interioare și exterioare)

Eadem, Sculpturi decorative pe clădiri bucureștene, Ed.MAIKO, Buc., 2004

Constantin C. Giurescu, Istoria Bucureștilor, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Albatros, Buc., 1979; ed. a III-a, îngrijită de către Dinu C. Giurescu, Ed. VREMEA, Buc., 2010

Victoria Dragu Dimitriu, seria Povești ale Doamnelor / Domnilor din București, coordonată de către domnia sa la Ed. VREMEA (începând din 2004 până azi)

Alexandru Predescu, Dâmboviță, apă dulce, Ed. Tineretului, Buc., 1966

Eadem, Vremuri vechi bucureștene, Editura Pentru Turism, Buc., 1990

Mihai Tătărâm, La margine de București, Ed. LITERA, Buc., 1985

Eadem, Prin Bucureștiul iubit, Ed. …, Buc., 1991

Întocmit,

Dr. arh. Dan D. Ionescu

Lucrare de absolvire - seria I 2013 - Manuela Secu

Pelerinaj Artistic -George Enescu

Lucrare de absolvire seria I 2013 - Carmen Luca

Bucureşti, capitala României, este situat în sudul ţării, în centrul Câmpiei Române, la o altitudine de 70-80 m şi la

aproximativ 60 km de Dunăre, 100 km de Munţii Carpaţi şi 250 km de Marea Neagra.

Municipiul Bucureşti este situat în Câmpia Vlăsiei, subunitate a Câmpiei Române, şi este asezat pe râul

Dâmboviţa.. Capitala României, este cel mai populat oraş al ţării, centru industrial şi comercial, iar populaţia este

de aproximativ 2 milioane de locuitori îl face să fie considerat al şaselea oraş ca populaţie din Uniunea Europeană.

Clima este specifică României, respectiv temperat-continentală.  Legenda spune că Bucureștiul a fost fondat de un

oier pe nume Bucur. Conform altei variante mai probabile, București a fost întemeiat de către Mircea cel Bătrân la

sfârșit de secol XIV. Prima mențiune a localității apare în 1459. in vremea lui Vlad Tepes (poreclit Dracula, pentru

intrasigenta lui). În 1659 sub domnia lui Gheorghe Ghica, Bucureștiul devine capitala Țării Românești din ordin

turcesc, pentru a avea o capitala in zona de campie si aproape de Dunare.

           Unde ne vom opri...

  Arcul de triumf a fost inaltat in anul 1922 din lemn si stuc, in cinstea proclamarii Unirii, dupa izbinda armatelor

romane in primul razboi mondial, arc ce va fi inlocuit cu unul de piatra, opera arhitectului Petre Antonescu, intre

anii 1935-1936. Fatada sudica este frumos impodobita cu doua medalioane in bronz, ce infatiseaza chipurile regelui

Ferdinand si al reginei Maria, care le inlocuiesc pe cele originale, distruse de regimul comunist, dupa anii `80. In

locul lor au fost aplicate doua mari flori de piatra, care au fost date jos, dupa 1989, iar chipurile regale si-au reluat

locul. Monumentul se află la intersecţia şoselei Pavel Kiseleff cu bulevardele Constantin Prezan, Alexandru Averescu

şi Alexandru Constantinescu, şi a fost construit în perioada anilor 1921-1922, sub atenta supraveghere şi îndrumare a

arhitectului Petre Antonescu.. Are 27 de metri înălţime. (45 minute). 

  Muzeul Satului – este unul dintre cele mai interesante parcuri etnografice din aer liber. Fondat in 1936 de către

folcloristul şi sociologul Dimitrie Gusti pe baza unui decret regal, acest muzeu ilustreaza permanenta transformare si

surprinzatoarea originalitate a poporului roman. O suprafaţă ocupată de  case caracteristice zonei rurale, în mijlocul

celui mai mare centru urban, Muzeul Satului este cea mai mare atracţie turistică a Bucurestiului. Sunt cuprinse peste

50 de case şi stiluri etnografice din fiecare regiune a tarii. Aici putem vizita case mobilate în stilul anilor trecuţi,

biserici, chiar şi mori de vânt. Muzeul Satului, aflat într-o poziţie pitorească, pe malul lacului Herăstrău din Bucureşti,

este unul dintre cel mai mare şi mai bătrân muzeu din întreaga Europă. În muzeu putem vedea monumente originale,

precum case, biserici, mori de apă si de vânt, de mare valoare istorică si artistică. În două ore, vizitatorul este deja

familiar cu specificul satului român.

Palatul Cotroceni - resedinţa oficială a Preşedintelui României. Palatul a fost construit în 1888 de către arhitectul

francez Paul Gottereau pentru Principele Ferdinand.  Palatul Cotroceni face parte din cadrul Muzeului national

Cotroceni, institutie specializata pentru prezentarea istoriei medievale si moderne a palatului, dar si a evolutiei si

transformarilor lui de-a lungul timpului. De-a lungul celor trei secole, un lung sir de personalitati remarcabile au luat

decizii si au condus Romania de aici, incepand cu fondatorul palatului, bogatul domn Serban Cantacuzino, dar si

Constantin Brancoveanu, Nicolae si Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Constantin Gheorghe Hangerli,

Alexandru Moruzi, Barbu Stirbei, Alexandru Ioan Cuza, Carol I si Ferdinand I. (2 ore)  

Ateneul Român este o sală de concerte din Bucureşti, clădire situată pe Calea Victoriei în Piaţa Revoluţiei (fostă

Piaţa Palatului). C. Esarcu, V.A Ureche si N. Kretulescu au infiintat in 1865 institutia Ateneul Roman. Tot aici se

află sediul Filarmonicii „George Enescu”. Locul unde s-a ridicat Ateneul aparţinea familiei Văcăreştilor. În 1886 a

început construcţia actualului edificiu si a fost inaugurata la 14 februarie 1888; o parte din fonduri au fost adunate

prin subscripţie publică, la îndemnul Daţi un leu pentru Ateneu. Planurile clădirii au fost concepute de arhitectul

francez Albert Galleron astfel încât să poată folosi fundaţia deja turnată a manejului început de „Societatea Equestra

Română”.  Clădirea este precedată de un peristil, sprijinit pe şase coloane ionice. Sub peristil se află cinci medalioane

în mozaic care îi reprezintă pe cinci mari domnitori ai ţării: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, regele Carol I,

Vasile Lupu şi Matei Basarab. Construcţia se termină cu o cupolă bogat decorată. În interior, sala de concerte are 600

de locuri la partere şi 52 de loji. Deasupra lojilor, de jur împrejurul tamburului cupolei, cu excepţia locului unde se

află scena, se desfăşoară o frescă lată de 3 metri şi lungă de 70 de metri, operă a pictorului Costin Petrescu. Fresca

este alcătuită din 25 de scene reprezentative din istoria României. (30 minute). Aici au evoluat unii dintre cei mai

de seama dirijori si solisti interpreti ai veacului XX: Erich Kleiber, Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, Herbert von

Karajan, Dinu Lipatti, Arthur Rubinstein, Pablo Casals. (30 min.)

Muzeul Naţional de Artă al României este cel mai important muzeu de artă din țară. Funcționează în subordinea

Ministerului Culturii și Cultelor. Muzeul a fost înființat în 1948 în fostul Palat Regal din Capitală. Muzeul Național

de Artă din București are în patrimoniul său una dintre cele mai mari colecții de picturi din  România. El a fost

înființat în anul 1948, având o colecție importantă a regelui Carol I, aflată inițial la Castelul Peleș de la Sinaia precum

și în alte saloane ale reședințelor regale române. O altă parte a exponatelor a fost adusă de la Muzeul Brukenthal din

Sibiu, din alte muzee bucureștene cum a fost Anastase Simu (înființat în anul 1910), Dr. Ioan și Nicolae Kalinderu

(inaugurat în anul 1909) precum și din colecții particulare. Pe lângă aceste exponate, s-a atras și fondul muzeal din

colecția primului muzeu de artă din București, înființat în anul 1836 în clădirea unei școli a Mănăstirii Sfântul Sava

la inițiativa pictorului Carol Valenstein. Începând din anul  1948, Muzeul Național de Artă ocupă clădirea fostului

Palat Regal din București construit în anul 1937. Astăzi, muzeul are spre expunere peste 70.000 de exponate separate

în două direcții principale: Galeria Națională, ce are în componență lucrările celor mai buni pictori români (Ion

Andreescu, Theodor Aman, Nicolae Grigorescu, Gheorghe Petrașcu,...) și Galeria de Artă Europeană.  În primăvara

anului 2001 s-a redeschis Galeria de Artă Românească Modernă.  (2 ore).

Biserica Kretzulescu - un monument care sintetizeaza prin arhitectura sa arta epocii lui Brâncoveanu. A fost

construită între 1720-1722, pe locul unei biserici mai vechi din lemn, numit „La puţul cu Zale”, în acele vremuri

bariera de nord a Bucureştiului, prin eforturile cancelarului Iordache Kretzulescu şi ale soţiei sale, Safta (una din

ficele lui Constantin Brâncoveanu), care au revenit în ţară din exilul din Istanbul. Acolo a asistat la decapitarea lui

Brâncoveanu şi a fiilor lui, execuţie care a avut loc în 15 august 1714, zi în care creştinii serbează Adormirea Maicii

Domnului. Pentru a-şi manifesta mulţumirea că a scăpat cu viaţă din Istanbul, Kretzulescu s-a hotărât să ridice o

biserică cu hramul „Adormirii Maicii Domnului şi Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil”. (45 min.)

      Prânz într-un restaurant local. Puteţi alege preparate din bucătăria tradiţională românească sau internaţională.

PROGRAM CURS “GHID CULTURAL” GRUPA II

Nr. crt.	Curs	Locatie	Profesor	Data	Program
1				L – 09. 09
2				M- 10.09
3	M7”Comunicare” (I)	CEDES	Simona Bartis	MI – 11.09	11.00 – 17.00
4	M7”Comunicare” (II)	CEDES	Simona Bartis	J – 12.09	10.00-16.00
5	M7”Comunicare” -practica	CEDES	Simona Bartis	V- 13.09	10.00 – 18.00
6				S – 14. 09
7	M6”Legislatia in turism”	CEDES	Ion Andrei	D- 15.09	10.00-16.00
8	M I – Institutii de Cultura	Bibl. Cantemir	Gr. Serafim	L – 16. 09	10 :00 – 15 :00
9	M I – Institutii de Cultura	Bibl. Cantemir	Gr. Serafim	M- 17. 09	10 :00 – 15 :00
10	M IV – Monumente de for public, parcuri	Bibl. Cantemir	Florin Necula	Mi – 18. 09	10 :00 – 16 :00
11	M IV – Monumente de for public, parcuri	Bibl. Cantemir	Florin Necula	J – 19 :09	10 :00 – 16 :00
12	M II – Istoria Bucurestilor	Bibl. Academiei	Razvan Teodorescu	V – 20. 09	10 :00 – 16 :00
13	M II – Istoria Bucurestilor	2h Teorie 4h Practica*	Razvan Teodorescu	S – 21. 09	10 :00 – 16 :00
14				D – 22. 09
15	M5”Marketing cultural”(I)	CEDES	Tatiana Panaghiu	L – 23. 09	10.00-16.00
16	M I – Practica	TV.R.	Gr. Serafim	M- 24. 09	10 :00 –18 :00
17	M III – Monumente  de                         Arhitectura	Bibl. Cantemir	Dan Ionescu	Mi -  25. 09	10 :00 - 15 :00
18	M III – Monumente  de                         Arhitectura	Bibl. Cantemir	Dan Ionescu	J – 26. 09	10 :00 - 15 :00
19	M6”Legislatia in turism”(I)-practica	CEDES	Ion Andrei	V -  27. 09	10.00-18.00
20	M III – Practica	Calea Victoriei	Dan Ionescu	S -  28. 09	10 :00 – 18 :00
21	M6”Legislatia in turism”(II)-practica	CEDES	Ion Andrei	D - 29. 09	10.00-18.00
22	M5”Marketing cultural”(II)	CEDES	Tatiana Panaghiu	L – 30. 09	10.00-16.00
23	M IV - Practica	B.N.R.	Florin Necula	M - 01. 10	10 :00 – 18 :00
24	M I – Practica	Muzeul V. Grigore	Florin Necula	Mi – 02.10	10 :00 – 18 :00

25	M IV – Practica	Parcul Carol	Florin Necula	J – 03. 10	10 :00 –18 :00
26	M5”Marketing cultural”(III) -	CEDES	Tatiana Panaghiu	V- 04. 10	10.00-16.00
27	M5”Marketing cultural”(I) -practica	CEDES	Tatiana Panaghiu	S- 05. 10	10.00 -14.00
28				D - 06. 10
29	M5”Marketing cultural”(II) -practica	CEDES	Tatiana Panaghiu	L – 07. 10	10.00-18.00
30	M5”Marketing cultural”(III) -practica	CEDES	Tatiana Panaghiu	M - 08. 10	10.00-18.00
31.	Inmanare certificate absolvire			J-10.10

* CEDES – CD Str. Turturelelor nr. 11A in Phoenicia Business Center

* Filiala Cantemir Bibiloteca Metropolitana str. Viitorului 52, sect. 2